Firul de mătase al vieții lui Eminescu  s-a rupt în noaptea de 14 spre 15 iunie 1889, la sanatoriul Caritas din București. Poetul s-a încredințat neuitării, iar opera a lăsat-o judecăților prețuitoare ale poporului.

Nimeni dintre rude, nici unul dintre rarii prieteni de-atunci, nici un medic sau gardian n-a asistat la ultima-i clipă din zori, astfel că nici un martor nu s-a smerit peste chinuitul trup în care inima își încheia bătaia.

Mihai Eminescu a murit de sifilis, la vârsta de 39 de ani. Dovezile sunt incontestabile. Sfârșitul i-a fost grăbit, însă, și de injecțiile cu mercur care i-au fost administrate în ultima perioadă a vieții.

Fusese internat  3 februarie 1889, la ospiciul Mărcuța, din București. Dar direcțiunea spitalului a sesizat Parchetul București că nu-l poate ține pe săracul Eminescu, “pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât bolnavii a căror întreținere este plătită de Primăria Capitalei”.

“Un bolnav veșnic distrat”

Dar presiunea opiniei publice, care se interesa tot mai insistent de soarta genialului poet, a făcut ca prim-procurorul Mavrus să ceară o comisie, formată din dr. Suțu și Petrescu, în privința stării mintale a lui Eminescu.

De asemenea, președintele Secției a II-a tribunalului Ilfov a dispus  ca pensia poetului să fie vărsată Sanatoriului Caritas, acolo unde îl va și muta, numindu-l pe Eminescu un “bolnav veșnic distrat”.

La numai o lună, este vizitat de bunul său prieten, Alexandru Vlahuță. Acesta își amintește că poetul avea obrajii palizi și căzuți,  glasul tărăgănat și somnoros. Avea aerul unui om ostenit din cale-afară.

I-a spus pe un ton important  despre un plan de reorganizare socială, o lucrare monumentală care îi dădea insmonii și dureri de cap ucigașe.

Ultimele versuri de pe petecul de hârtie

Apoi, Eminescu a scos un petec de hârtie și a început să recite un lung șir de strofe, de o sonoritate și de un efect ritmic tulburător. De fapt, pe hârtie scria doar atât: “Gloriosul voievod”. Poetul improviza, dar versurile nu aveau absolut niciun sens.

Vlahuță a reușit să rețină doar patru versuri:

Atâta foc, atâta aur

Ș-atâtea lucruri sfinte

Peste-ntunericul vieței

Ai revărsat părinte.

La numai trei luni, Eminescu avea să moară.

Autopsia

Aflând de decesul poetului, doctorul G. Marinescu, care-l cunoscuse personal pe Eminescu și colaborase la revista "Fântâna Blanduziei", a cerut autopsierilor de la Spitalul Brîncovenesc să-i dea spre studiu deosebit zonele creierului poetului.

Doctorii Suțu și Alexeanu i-au transmis într-un recipient de sticlă cele două emisfere, fără cerebel.

Marinescu își propusese ca, prin secționări și observații multiple, să studieze particularitățile cerebralității din care luaseră viață poemele lui Eminescu.

Emisefera stângă prezenta ulcerații în partea psihică și în sectorul motrice, iar membranele creierului erau injectate și aderente, semne clinice ale tabesului.

"Bietul Eminescu e victima unei prea mari frământări intelectuale”

Altfel spus, Lucreafărul literaturii române suferea de o boală cronică a sistemului nervos, de origine sifilitică. Manifestare neurologică tardivă a sifilisului.

Aceasta se manifestă prin lipsa de coordonare a mișcărilor (în timpul mersului), dureri viscerale vii, tulburări de sensibilitate etc

Tabesul fusese diagnosticat prin reflexe și de către doctorul Suțu cu câteva zile înainte când, întrebat de un corespondent de presă din Iași asupra sorții poetului, răspunsese autoritar, evitând adevărul crud:

"Bietul Eminescu e victima unei prea mari frământări intelectuale. Astăzi, când e nebun, și tot se vede într-însul cât a cetit. Dacă nu va muri de vreo boală accidentală, de o pneumonie sau de cine știe ce alta, apoi are să se sfârșească printr-un ramolisment total.

Din ce în ce perde memoria, ideile îi devin confuze, așa că deja nu-și mai aduce aminte de fapte mai recente.

Incoherența în vorbe se dovedește că o parte a creierului e deja în stare de ramolisment, și această boală progresînd va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut niciuna".

Pe marginea prăpastiei

Directorul de la "Caritas" preciza în aceleași zile și altui redactor bucureștean:

"Va veni un moment când Mihai Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi nimic și va cădea într-o prostrație completă, care îi va lua darul graiului.

Atunci nici nu se va mai putea plimba.

Dacă boala își va urma mersul regulat, va mai putea trăi vreo trei ani: numai un caz accidental ar putea aduce o congestie cerebrală și să-l trăsnească pe loc. Dar, acum starea sănătății  sale nu  permite în nici un chip să fie teamă de un sfîrșit apropiat."

Cu toate acestea, experimentele sale, injecțiile cu mercur pe care i le administra, cu gândul de a rămâne în istoria medicinii, l-au trimis pe Eminescu pe marginea prăpastiei.

Ultima noapte pe pământ

De altfel, Eminescu a fost jucat la loterie de mulți medici ai acelor timpuri care încercau să devină celebri.  Iar moartea poetului s-a produs mai curând decât presupunea dr. Suțu, în somn, urmând unei lucidități scurte din primele ore ale zilei de 15 iunie, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă în acea noapte la sanatoriul "Caritas", prin vizeta ușii de metal, că "se simte năruit".

Erau ultimele sale articulații. Eminsecu se plângea de dureri în tot corpul, slăbiciune, bătăi de inimă. Sfătuindu-l să se culce, medicul i-a dăruit un pahar cu lapte.

Eminescu s-a supus. A urmat sincopa.

Într-o comunicare de popularizare, doctorul Suțu a precizat că, dorind să secționeze pentru analize creierul poetului, intervenise ca el să fie adus în laboratorul Babeș.

Creierul din geam

Din nebăgare de seamă, o îngrijtoare a uitat pe fereastră în bătaia soarelui de iunie creierul lui Eminescu, care s-a alterat, astfel încât a trebuit să fie aruncat în lada cu rămășițe, frunze și ingrediente fetide. (n.r. - din fericire pentru posteritate, acest accident s-a întâmplat după autopsia de la Spitalul Brîncovenesc)".

Creierul era, într-adevăr, voluminos, cu circumvoluțiuni bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori.

Certificatul de deces a fost completat în bătaie de joc de doi analfabeți, care au scris că Eminescu ar fi murit la vârsta de 43 de ani. Există, desigur, și teoria (susținută de George Călinescu) conform căreia un anume Petre Poenaru, - zice-se, o rudă îndepărtată a inventatorului de geniu Petrache Poenaru -  internat la secția psihiatrie, l-ar fi lovit pe Eminescu în cap cu o piatră.

Sfârșitul grăbit al vieții lui Mihai Eminescu

Doctorul Suțu l-ar fi consultat pe Eminescu și ar fi spus că își va reveni. La nici două zile, "Luceafărul" trecea în neființă. S-a speculat că de aceea cadavrul ar fi avut, la înmormântare, un bandaj negru, care îi acoperea fruntea poetului.

Era, de fapt, pentru a acoperi urmele de la prima autopsie…

S-a pus și problema unui sifilis congenital, pe linie maternă, dar această variantă nu poat fi susținută cu niciun argument, întrucât boala ar fi trebuit să se manifeste la vârstă de 10-15 ani.

În sfârșit, există teoria intoxicației cu mercur, pentru că s-a descoperit o cantitate foarte mare în organismul lui Eminescu.

De vină sunt, fără doar și poate, injecțiile cu mercur care i s-au făcut în clinica doctorului Suțu, fără vreun rezultat asupra bolii psihice, dar cu efecte secundare grave: polinevrită și encefalopatie mercurială.

Dar aici, medicii nu au scos sifilisul din cauză. Mai degrabă tratamentul cu mercur administrat de renumitul medic Alexandru A. Suțu a grăbit sfârșitul vieții lui Mihai Eminescu.

Pe 15 ianuarie se împlinesc 175 de ani de la nașterea marelui poet.