„Mi-aduc aminte că prin 1919, într-o dimineață de toamnă rece, am solicitat lui Vlahuță un articol pentru nu știu ce tipăritură la care colaboram în vremea aceea. L-am găsit în odaia lui cu masa de lucru trasă lângă pat, înfrigurat, cu paltonul pe umeri, bolnav. Scria. Tremurarea capului era penibilă. Din Vlahuță de altă dată nu mai rămăsese decât stufișul părului și ochii – ochii aceia care ardeau de viață lăuntrică. Și miaduc aminte cuvintele lui, spuse cu acel glas profund:

E bine că cei tineri își mai aduc aminte de noi…

Avea parcă presentimentul uitării care – de altfel – începuse de atunci să-l învăluie în groaznica ei tăcere.

…Și totuși, pentru ce a scris și – mai ales, pentru rolul lui de îndrumător în ale scrisului, Vlahuță nu merita uitarea cu care l-a dăruit o generație ridicul de încrezută în marile ei destine. Mai mult decât versurile lui, proza lui Vlahuță va rămânea. Sunt, în „Dan”, pagini de subtilă analiză psihologică, pe care imperfecțiunile stilului nu le pot – totuși – smulge din antologia românească. Iar mai târziu, după ce a tradus pe Carlyle, când și-a curățit fraza de neologismele stridente, a putut scrie câteva schițe și multe, multe articole de gazetă care astăzi încă pot sluji drept pildă. Cât despre România Pitorească, abia azi se învederează adevărata ei valoare: a trecut un deceniu de la întregirea țării și nici unul dintre miniștrii de instrucțiune sau de arte – toți eminamente culturali și patrioți! – n-a găsit suma derizorie necesară complectării cărții lui Vlahuță, cu monografia similară a provinciilor nouă…

Deaceia, uitarea cu care ne-am grăbit să-l acoperim pe Vlahuță – sau, mai degrabă, și pe Vlahuță, ca pe atâta alții – nu este decât încă o dovadă a ingratitudinii grosolane pe care o manifestăm față de toți înaintașii noștri”.

Alexandru Vlahuță s-a născut la Pleșești, localitate din Vaslui care azi îi poartă numele, la 5 septembrie 1858, fiind fiul unui mic proprietar de pământ. A făcut Dreptul la București, dar nu a terminat din cauza sărăciei. Între 1893 și 1896 a editat revista Vieața, apoi, în 1901, Sămănătorul, împreună cu George Coșbuc. A publicat poezie și proză.

 

Rebreanu și Minulescu, la Capșa, în 1929

„Pe ușa de la Capșa a intrat mare, vânjos, alb, pietros, Rebreanu. A dat o mână lată și întreagă lui Minulescu, care e într-un grup cu Carol Ardeleanu, Jalea și alții. S-a așezat pe canapea și dintr-o pungă cenușie își răsucește o țigară”, scria Capșist, sub titlul „Capșa trăită (1929), în România literară din 2 iulie 1939.

Apoi continuă cu ce a făcut Rebreanu:

„ – Un sfarț de alcool. Ei, ce mai combateți? Și își duce două degete prin șuvița de păr argintiu ce-i cade pe frunte.

Șvarțul a sosit. Rebreanu, calm, dă foc spirtului pe zahăr și când flacăra albastră este aproape să se potolească toarnă lichidul negru.

Tușește în mâini, se așează mai bine pe canapea, și amuzat deodată de o vorbă a lui Minulescu râde cald, copilărește, generos, cu dinți galbeni de tutun. Se apropiase Buzdugan, un basarabean zdravăn, buturugănos, cu nas mare de țăran și ochi de pădurar sașiu.

Ascultă măi Buzdugan, ce meserie ai fi avut dacă Basarabia nu se alipea de patria mumă și nu ne-ar fi trebuit și reprezentanți ai Basarabiei?…întrebă Minulescu.

Buzdugan ăși trage între picioare un scaun, se așează așa fel ca speteaza să-i vie în față și râde înciudat, fără să spună o vorbă. Rebreanu își suflă din când în când sudoarea imaginară de pe dosul mâinilor.

Carol Ardeleanu asudă, asudă și își sterge sudoarea cu două degete. Gulerul e boțit pe gâtul asudat și părul se năclăește verzui și încâlcit. Grupuri, grupuri s-au strâns la mese. E ora 7,5-8 când Capșa își primește clientela aleasă.

În fund la o masă mare câțiva bătrâni foști generali, directori generali, printre cari strălucește cîteodată și câte un fost ministru.

Niță, chelnerul de zile bune și rele al Capșei, stă țapăn, rotund la față, spânzurat de gulerul tare și nu surâde niciodată. Ascultă, suficient, încântat de sine, discuțiile socotite de el inutile de la mese, și când îl chemi să-i dai comanda, schițează un gest plictisit în colțul gurii.

 

Raportul dintre scriitorii și cititorii din București la 1923

Săptămânalul „Ideea Europeană, Socială, Critică, Artistică & Literară” se ocupa în numărul din 17 iunie 1923 cu situaţia tirajelor revistelor din Bucureşti şi cu numărul membrilor Societăţii Scriitorilor Români: Situaţia! Dă-mi situaţia!… În cazarmă, „situaţia” înseamnă efectivul oamenilor, iar în birou, suma de debit sau credit a unui client – Dă-mi situaţia literaturii!…- Să v’o dau! Toţi directorii de reviste ştiu că în Bucureşti revistele, fie că sunt scrise pentru o „elită” intelectuală, fie că sunt scrise pentru „popor”, se vând între 250- 500 exemplare. Deci, la debit avem 250. Să vedem ce avem la credit. Ultimul Buletin al Societăţii Scriitorilor Români ne face cunoscut că are peste 300 de membri activi; dacă ţinem socoteală că sunt cel puţin o treime de scriitori cari nu vor sau nu pot face parte din societate, avem deci între 300-500 scriitori. Situaţia e deci: 1 scriitor/1 cititor. Concluzii nu voim să tragem. Sunt prea vesele: urma să credem că fiecare scriitor e şi un cititor.

 

Te-ar putea interesa și: