Sursa: EVZNu am absolut nimic cu opțiunile politice ale actorului Mihai Mălaimare, la fel cum nu am cu ale nimănui. Mai cu seamă în perioada asta, în care eu însumi mă aflu Între Scila și Caribda și nu-mi pot deloc da seama cum sunt distribuite Plăgile Egiptului între cei doi candidați rămăși în competiția pentru Palatul Cotroceni. Am însă cu modul în care opțiunea simpaticului actor se manifestă.
Actorul român Mihai Mălaimare, susținător fervent al lui Călin Georgescu, a scris pe pagina sa de Facebook un mesaj pe care eu îl consider de-a dreptul bolnav la adresa celor care nu sunt de acord cu ideile geto-dacului îmbrăcat în ițari roșii: „Nu ați vrut Turul II înapoi! Turul II vine însă ca un val imens și veți ajunge în canal, sau la canal!“ Aoleu, am exclamat, omul este de părere că ceilalți, ăia altfel decât el, sunt fie gunoaie care vor merge către rigolele de colectare a mizeriilor orașului, fie viitori deținuți trimiși spre exterminare la un nou Canal Dunăre-Marea Neagră.
Reacțiile nu au întârziat. Cea mai demnă de menționat a fost aceea a prof.univ.dr. Daniel Șandru, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Să ne aruncăm ochii pe un singur fragment, cel de început:
„Există momente în viața cetății în care cuvintele rostite nu mai pot fi scuzate prin patimă sau neatenție. Ele devin, inevitabil, simptome ale unei boli morale care macină spațiul public: disprețul față de democrație și față de demnitatea celuilalt. Mesajul actorului Mihai Mălaimare, în care face trimitere la Canal ca pedeapsă pentru opțiunile politice ale unor cetățeni, nu este doar incalificabil - este de-a dreptul toxic.
Să invoci metaforic lagărul și represiunea comunistă în cheia unui triumfalism electoral nu înseamnă doar lipsă de memorie istorică. Înseamnă batjocorirea suferinței reale a celor care au cunoscut Canalul în sensul cel mai concret, cei care au plătit cu libertatea sau chiar viața pentru că au gândit altfel decât linia oficială.”
Poate că cei mai tineri nu au aflat ce și cum despre Canalul pe care îl primite Mihai Mălaimare celor pe neplacul domniei-sale. În anii `50, imediat după ce la adăpostul tancurilor rusești în România a fost instaurat regimul comunist, a fost deschis șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. A fost unul dintre lagărele de exterminare ale opozanții noului regim.
O singură mărturie despre zecile de mii de acte de tortură și crimă petrecute acolo. Ea aparține supraviețuitorului Mirel Marin Stănescu și a fost consemnată de către istorici:
„În toate coloniile de muncă de pe Canal se practica pe scară largă bătaia. Utilizarea la munci grele a deținuților bolnavi, rațiile de hrană neîndestulătoare și epuizarea permanentă au făcut ca moartea să vină pur și simplu. O parte dintre aceștia și-au găsit sfârșitul în chinuri care ar fi greu de închipuit dacă n-ar fi descrise chiar în documente oficiale ale Securității. Astfel, după 15 zile de carceră, deținutul Răpciug Ion, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanțuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie și i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit și talpa picioarelor, care putrezise. Medicul coloniei i-a făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenentul-major Cormoș Florian, nu a aprobat. Deținutul Răpciug Ion - un tânăr de 23 de ani - avea să moară în cele mai cumplite chinuri, după o agonie de câteva zile, la infirmeria lagărului, în februarie 1953”.
Asta promite nesuferiților săi actorul Mihai Mălaimare? Din câte știu, actorul nu consumă băuturi spirtoase, așadar, nu poate beneficia de scuza pe cât de anecdotică, pe atât de plauzibilă „O fi fost beat”. Și dacă n-a fost, ce l-o fi apucat? Păi, ce să-l apuce? Ceea ce-i apucă pe mulți actori, de pe toate meleagurile lumii, indiferent de meridiane și paralele, indiferent de laturile baricadelor ideologice pe care s-ar afla. Am scris despre derapajele lor ori de câte ori am avut ocazia. Așa cum am făcut-o și în cazul tefelistului neo-marxist, multimilionarul american Richard Gere, care pe când se afla pe post de oaspete în Italia, îi certa aspru pe peninsulari în materie de politici cu privire la refugiații sirieni.
De fiecare dată, nu le mai trec în revistă pe toate, am avut aceeași concluzie. Cred că i se potrivește perfect și actorului român:
„Îi vedem în filme și piese de teatru și credem că este ceva de capul lor. Credem că dacă interpretează roluri de genii, sunt și ei genii. Dacă joacă în roluri de tâmpiți și sunt convingători, suntem încântați și zicem că-s tot genii, actori unici, monștrii sacri sau alte stereotipuri prostești. De fapt, cu adevărat îi vedem doar când vorbesc liber, despre chestiile Cetății sau, atunci când abordează probleme majore, mondiale, că astea le plac lor. Cu rare excepții, când sunt pe cont propriu, când scapă din lesa piarilor, a agenților, a scenariștilor și a regizorilor, sunt praf, pulbere fină, bubuie, le sticlesc beculețele, le vâjâie aburul prin supapele de presiune și prinde a li se învârti creierul în cutia craniană precum busola sferică, flotantă în lichid.”
O altă dovadă că actorul este razna rău de tot? La sfârșitul anului 2021, Mihai Mălaimare își dorea ca anul 2022 să aducă ieșirea României din Uniunea Europeană. Anti-sistem, nu? Nu, deloc! Zicea că vrea Roexit, după ce fusese deputat în legislaturile 2000-2004 pe listele PDSR și 2004-2008 pe listele PSD. Apoi, până în 2013, a fost membru cu rang de secretar de stat în Consiliului Național al Audiovizualului, iar în 13 decembrie 2002, Ion Iliescu l-a decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler. După, în 2016, a ars-o nițel și cu UNPR, de unde și-a marcat demisia cu un moment de sinceritate: „Am fost un dobitoc!“ Nu vă contrazic, Maestre!
