„A meritat?” Scrisoarea unui judecător către copilul său, într-o sâmbătă cu ninsoare ca-n povești

Povestea unui judecător din România și a multora ca el, dintr-o sâmbătă cu ninsoare ca-n povești. Este postarea lui Alin Ene, membru ales în Consiliul Superior al Magistraturii, reprezentant al judecătoriilor. Judecător la Ploiești, unde a fost președintele tribunalului până în ianuarie 2023 când a intrat în CSM. O redăm integral, pentru sensibilitatea și caracterul autentic al sentimentelor exprimate.

Copilăria la țară și prețul primului vis

Am crescut la țară. Într-un sat mic, în care iarna mirosea a fum de lemne, iar vara a pământ încins. Nu aveam multe, dar aveam liniște și timp. Mult timp să citesc.

Îmi plăcea să citesc orice prindeam. Manuale, cărți vechi, ziare aduse de la oraș. Îmi plăcea să învăț, să aflu lucruri noi, să înțeleg cum funcționează lumea dincolo de ulița noastră.

La 11 ani am făcut primul lucru important din viața mea. O colegă mai mică a căzut într-un râu învolburat. Nu știu nici azi de unde am avut curajul. Am sărit după ea. Am scos-o la mal. Țin minte doar că tremura și plângea. Și că mie îmi tremurau picioarele după ce am ieșit. A rămas cea mai mare realizare a vieții mele. Să știi că cineva trăiește pentru că ai fost tu acolo… nu se compară cu nimic.

A început recensământul rutier în România. Ce se întâmplă, concret, cu șoferii în trafic Explicații de la CNAIR

Desert cu banane fără coacere

De atunci m-am gândit des cum trebuie să se simtă medicii când salvează vieți. Eu am făcut-o o singură dată.

Sacrificiile părinților pentru un viitor mai bun

Părinții mei au înțeles devreme că îmi plăcea școala. Din clasa a V-a au făcut eforturi uriașe să mă trimită „la oraș”. Așa că, la finalul clasei a IV-a, am dat primul examen din viața mea. Admitere la gimnaziu. Am intrat printre primii.

La 12 ani mă trezeam la 5 dimineața. Prindeam autobuzul de 6 fără ceva. Ajungeam la școală, iar la 16 mă întorceam singur acasă. Iarnă, vară, ploaie, viscol.

Apoi au început disponibilizările. România acelor ani nu ierta pe nimeni. Dintr-odată, am rămas trei oameni cu un singur salariu. Minim pe economie. Au fost zile în care mâncarea de cartofi nu prea avea cartofi. Despre carne nici nu putea fi vorba. Uneori apărea câte un cârnat cabanos. Mi-l dădeau mie. „Tu ești mic, trebuie să crești.”

Eforturile financiare ale părinților au continuat pentru a putea să merg la liceu și facultate. În vreme ce alții le construiau copiilor case, ai mei îmi construiau un viitor. Nu le spuneam niciodată despre excursii sau tabere. Știam că nu sunt bani. Și nu voiam să îi fac să se simtă prost că nu pot.

Sursă: Dreamstime

Drumul greu spre admiterea la INM

Mai târziu, verile lucram în construcții, la negru. Căram saci, amestecam mortar, dărâmam pereți. Strângeam bani să pot merge câteva zile la mare. Era singurul meu lux.

Pentru admiterea la INM am învățat cum nu credeam că e posibil. Învățam și când munceam. Învățam noaptea. Învățam când alții ieșeau în cluburi, când se distrau, când trăiau studenția aia frumoasă pe care eu n-am prea avut-o. Am intrat din a doua încercare.

În timpul INM-ului, părinții m-au ajutat cum au putut. S-au împrumutat cu dobândă de 30% ca să îmi poată închiria o garsonieră. N-au spus niciodată că le e greu. Am aflat mai târziu cât au plătit, de fapt, pentru visul meu, când mi-au spus că "degeaba ajuți un om când poți tu, dacă nu îl ajuți când are el nevoie".

Primele dosare și confruntarea cu realitatea din sala de judecată

Am prins post de judecător stagiar la sute de km de casă. M-am dus cu trenul. Dacia veche, mai bătrână decât mine, nu rezista la drum atât de lung. În weekend, părinții îmi trimiteau mâncare la pachet, că salariul nu îmi ajungea.

Apoi, după multe alte examene, am devenit judecător definitiv. Primele ședințe cu sute de dosare m-au lovit ca un zid. Oameni, povești, tragedii, conflicte, vieți întregi puse în câteva file de dosar.

Motivația mea a devenit simplă: dacă tot sunt aici, trebuie să fac bine. Să rezolv ce pot din problemele oamenilor.

Țin minte o zi de permanență, în locul unei colege. 100 de dosare. Am soluționat 60. Ședința a ținut de la 8:30 la 18:00. După, am intrat într-un supermarket. Un domn s-a apropiat de mine și m-a felicitat. Fusese în sală. Văzuse cum m-am comportat. Nu mi-l aminteam. Era una dintre zecile de fețe din acea zi.

Atunci am înțeles ceva: justiția chiar e oarbă. Oarbă la chipuri. Dar nu la problemele oamenilor. Nu salvezi oameni de la moarte. Dar uneori ești foarte aproape de linia aia fină unde viața cuiva o ia într-o direcție sau alta.

Dosare. Sursă foto: Unsplash

Eticheta „salariilor nesimțite” și presiunea publică

Apoi a venit anul 2025. Anul în care discursul public despre judecători a devenit dur. La televizor am auzit despre salarii nesimțite. Zeci de mii de euro. Privilegii. Corupție generalizată. Și toți judecătorii aruncați în aceeași oală.

Salariul meu de 13.000 de lei este, fără îndoială, mai mare decât al multor români. E mai mult decât aveam când eram stagiar. Nu mai trăiesc cu grija zilei de mâine. Nu mai cer bani de la părinții pensionari. Nu mai tremur că dacă trebuie să fac revizia la mașină trebuie să mă împrumut. Dar in economia reală de azi, veniturile au crescut în multe domenii. Diferența e că despre ele nu se vorbește zilnic la televizor. Și totuși, eticheta e pusă doar pe mine.

În 2025 am auzit povești de la colegi dați jos din taxi după ce au spus cu ce se ocupă. Alții trimiși afară din cabinete medicale: „Nu consultăm judecători.”

Am simțit cum distanța dintre oameni și profesia mea a crescut. Pentru că toți suntem „corupți”. „Îmbuibați”. „Privilegiați”. Eu nu m-am schimbat, dar nimeni nu ma mai oprește sa îmi mulțumească. În schimb, prieteni din copilărie mă arată cu degetul. Că au văzut ei la televizor ce ticăloși sunt judecătorii. Că din cauza noastră nu se construiesc spitale și grădinițe pentru copiii lor.

Sâmbăta la birou, departe de copilărie

Și azi e sâmbătă. Afară ninge ca în povești. Copilul meu voia să mergem la sanie. Să facem oameni de zăpadă. Dar n-am putut. L-am dus la bunici, să își trăiască copilăria acolo. Eu sunt la birou.

Miercuri și joi am intrat în două ședințe pe permanență, în locul colegilor. Câte 80 de dosare fiecare. Suntem puțini. Se mai întâmplă să apară probleme. Marți am ședința mea. Alte 70 de dosare. Așa că azi motivez ce am pronunțat și încep să studiez dosarele de marți.

Poate mâine iau o pauză și merg cu copilul cu sania în parc. Dacă mai ține zăpada. Că iarna, la noi, ține doar o săptămână.

A meritat sacrificiul pentru a împărți dreptatea?

Și acum ma uit pe geam. Ninge liniștit. Și mă întreb...

ninsoare București 

A meritat?

Băiatul ăla care se trezea la 5 dimineața ar fi ales la fel știind ce știe azi? Era mai bine dacă făceam ceva care să nu mă coste serile, weekendurile, timp prețios din copilăria copilului meu? Dacă făceam ceva unde nu erai urât doar pentru profesia ta? Și dacă, peste ani, când copilul meu mă va întreba de ce nu eram acasă când ningea… o să știu ce să îi răspund?

Și mă mai întreb ceva… Dacă vreodată, în România, va mai exista un om care să oprească un judecător în supermarket doar ca să îi spună: „V-am văzut. Felicitări și mulțumesc! Sunteți un model.”

Pentru că, dincolo de tot… încă mai cred că pentru asta merită să rămâi.

Și totuși… Mâine dimineață o să mă întorc la birou. O să deschid primul dosar. O să citesc. O să încerc să fiu drept. Pentru că, dincolo de zgomot, de acuzații, de etichete… știu că, undeva, pentru cineva, hotărârea aia chiar contează.

Și uneori, fără să știi, schimbi o viață. Nu o salvezi de la moarte. Dar o salvezi de la nedreptate.

Și poate mâine, mai spre seara, dacă nu apucă să adoarmă până mă întorc, ies totuși puțin cu copilul în curte, să facem îngerași în zăpadă. Și-o poză pt Facebook, ca măcar peste ani să rămână o dovadă că n-am lipsit chiar toată copilăria.

Nu este despre un singur om, ci despre parcursul multor judecători.