EVZ Special
Special
85 de ani de la „Dictatul de la Viena”. Ciopârțirea României. Disperarea lui Iuliu Maniu și revolta lui Corneliu Coposu
Maniu și Coposu. sursa: arhiva istorica
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
La 30 august 1940, sub arbitrajul Germaniei naziste și al Italiei fasciste, România a fost forțată să cedeze Nordul Transilvaniei Ungariei. Decizia—anunțată la Palatul Belvedere din Viena de miniștrii de externe Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano și semnată de Mihail Manoilescu (România) și István Csáky (Ungaria)—a fixat o nouă frontieră prin „arbitraj” cu caracter ultimativ, după cum au consemnat chiar minutele Consiliului de Coroană. Teritoriul transferat însuma circa 43.000 km² (estimările variază între 43.104 și 43.492 km²) și peste 2,6 milioane de locuitori.
Restul Europei privea neputincioasă.
Pentru România, „dictatul” a venit pe fondul unei veri marcată de un alt dezastru: pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei în fața URSS (iunie 1940) și presiunile simultane dinspre Bulgaria (finalizate prin Tratatul de la Craiova, 7 septembrie). O situație periculoasă, greu de gestionat.
30 august 1940 - un dezastru după altul
În acest context, Bucureștiul a acceptat arbitrajul sub amenințarea escaladării forței militare, iar noua linie de demarcație a tăiat regiuni, familii și infrastructuri, alimentând exodul zecilor de mii de refugiați spre sudul Transilvaniei. Pe teren, instaurarea administrației horthyste a fost însoțită de violențe: masacrele de la Treznea (9 septembrie 1940) și Ip (13/14 septembrie 1940) au lăsat în urmă zeci și apoi peste o sută de morți, majoritatea civili români.
Din punct de vedere strategic, „Dictatul” a transformat Transilvania într-un front rece în interiorul unui continent tot mai militarizat, cu consecințe directe asupra politicilor interne: prăbușirea regimului Carol al II-lea, reconfigurări guvernamentale și radicalizări. Pentru comunitățile locale, viața cotidiană a fost redesenată de schimbarea bruscă a legislației, de epurări și de disputele identitare pe care Budapesta și Bucureștiul le-au „contabilizat” în registrele recensămintelor și politicilor de „maghiarizare/românizare”.
1944, recâștigarea Translvaniei de Nord
Echilibrul s-a schimbat în toamna lui 1944, când Armata Română și cea sovietică au recâștigat controlul asupra Nordului Transilvaniei; arbitrajul de la Viena a fost declarat nul mai întâi prin actele armistițiului, apoi confirmat juridic prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), care a restabilit frontiera româno-maghiară la linia de la 1 ianuarie 1938.
Privit azi, la 85 de ani, „Dictatul de la Viena” rămâne pentru România un traumatism istoric și o lecție despre geopolitica marilor puteri. Atunci când garanțiile externe se prăbușesc, „arbitrajul” devine voința celui mai puternic, iar costul îl plătesc oamenii obișnuiți.
Totodată, revenirea Nordului Transilvaniei la România și consacrarea juridică a frontierei după război arată că ordinea europeană post-1945 a încercat—cu toate limitele sale—să repare un abuz. Pentru memoria publică, 30 august 1940 e mai mult decât o dată: e avertismentul că dreptul internațional devine fragil când e scos din echilibrul forței și al alianțelor.
Mărturia lui Corneliu Coposu
După cum scria și Corneliu Coposu în jurnalul său, trauma a fost majoră:
30 august 1940
De neconceput! Arbitrii germani şi italieni câştigaţi pentru teza ungurească au decis sfâşierea Ardealului. Urmăresc pe hartă noua frontieră, dictată (după spusele lui Maniu de Marele Stat Major al lui Hitler) la Viena. O suprafaţă românească de 40.000 km2 este smulsă din trupul ţării şi atribuită plocon ungurilor, ca recompensă pentru politica lor externă, devotată Germaniei şi Italiei. Este epilogul politicii lui Caroll II, cel cu „Nici o brazdă!”.
Ni se ia Maramureşul lui Dragoş Vodă, Ţara Silvaniei, Ţara Oaşului, Bihorul, Năsăudul, Bistriţa, Someşul, Sălajul, Clujul, Mureşul, parte din Târnave şi secuimea. Frontiera Ungariei, impusă la Viena, ajunge la limita Moldovei. Ţara lui Gelul şi a lui Menumorut cade din nou sub sabia năvălitorilor de odinioară. După 21 de ani de stăpânire românească, pe care am socotit-o eternă, jandarmii cu pene de cocoş se vor instala din nou stăpâni peste ţinuturile noastre, peste regiunea mea, peste mormintele mele dragi. În partea cedată din Ardeal, cad satul lui Maniu, satul lui Bărnuţiu, satul lui Andrei Mureşan şi al lui Lucaciu, mormântul lui Bărnuţiu, al lui Gheorghe Pop de Băseşti, al lui Goga, satul lui Coşbuc, Gurăslăul lui Mihai Viteazul şi Clujul meu drag.
Radio Budapesta urlă triumfător. Ai mei sunt la Bobota. Trebuie să-i aduc în ţara ciopârţită. Bietul taică-meu, oare cum va suporta şocul? regele şi guvernul se arată dispuşi să accepte arbitrajul. ce va face ţara?
Maniu este de nerecunoscut. Durerea, revolta şi indignarea i se pot citi pe faţă. Nu l-am văzut niciodată în această postură nestăpânită. Izbucneşte în expresii tari, neuzitate: „Canaliile! Trădătorii! Cu dreptul cui dispun ei de ţară? Cine le-a dat puterea de a vinde sfântul nostru pământ? Asta este cea din urmă mişelie a netrebnicului rege! S-a terminat cu aventura lui! Ţara românească nu va tolera această monstruozitate. Armata nu se va lăsa umilită! Unirea Ardealului a fost hotărâtă de popor şi numai poporul poate decide, nu impostorii căţăraţi în fruntea ţării, peste voinţa ei!”
