30 Decembrie 1989. Ziua în care Securitatea și-a schimbat „stăpânii”. Cum a ajuns un general pro-sovietic să conducă DSS

Ion Iliescu și Teodor Brateș în studioul TVR. sursa: arhiva istorica

În calendarul simbolic al comunismului românesc, data de 30 decembrie avea o greutate istorică. Era ziua în care, în 1947, Regele Mihai I fusese forțat să abdice sub amenințarea armelor, lăsând locul unei republici populare de inspirație sovietică.

Cu o ironie istorică tăioasă, 42 de ani mai târziu, pe 30 decembrie 1989, România se afla din nou într-un punct de cotitură. Soții Ceaușescu fuseseră executați de cinci zile, iar noua putere instalată la București, Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), se grăbea să demoleze pilonii vechiului regim pentru a-și consolida propria legitimitate.

Lovitura de grație dată Securității de Armată

Cea mai răsunătoare decizie a zilei a fost emiterea Decretului nr. 33, care viza desființarea oficială a Departamentului Securității Statului (DSS). Această instituție, care fusese brațul înarmat și nevăzut al regimului comunist, era privită de populație cu o ură amestecată cu teroare.

Tranziția de putere la vârful Departamentului Securității Statului (DSS) în decembrie 1989 a fost marcată de o ambiguitate voită, menită să neutralizeze vechea structură. Deși generalul Iulian Vlad a rămas șeful oficial până la arestarea sa din 31 decembrie, autoritatea sa a fost subordonată total Ministerului Apărării imediat după fuga lui Ceaușescu, iar generalul locotenent Gheorghe Logofătu a fost pus la comanda DSS în 3 ianuarie 1990. Până atunci, Gelu Voican-Voiculescu, secondat de Nicolae Doicaru (fost șef al DIE), a îndeplinit pasager această însărcinare.

Rolul lui Logofătu în momentele fierbinți ale Revoluției a fost unul strategic și imediat.

Înainte de decembrie 1989, Gheorghe Logofătu a fost adjunct al Șefului Marelui Stat Major al Armatei Române. Din această poziție, timp de aproximativ 15 ani, el a fost principalul om de legătură al armatei române cu Comandamentul Forțelor Armate Unite ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia.

Pe baza mărturiilor consemnate în rechizitoriul dedicat evenimentelor din decembrie 1989, imaginea generalului Gheorghe Logofătu este conturată prin prisma unei îndelungate și controversate apropieri de structurile de putere sovietice.

În declarațiile date procurorilor militari, generalul Mircea Chelaru subliniază că Logofătu a servit timp de 15 ani ca om de legătură al armatei române cu comandamentele Tratatului de la Varșovia, etichetându-l fără echivoc drept un „sovietofil”.

Logofătu, considerat omul serviciilor sovietice

Această caracterizare este susținută și de mărturia lui Vasile Lupu, fost adjunct la UM 0110 (unitatea specializată în contraspionajul țărilor socialiste), care afirmă că Logofătu s-a aflat constant în atenția Serviciului de Contrainformații Militare din cauza legăturilor suspecte cu GRU, serviciul de informații al armatei sovietice.

Vasile Lupu notează surprinderea ofițerilor de contrainformații în fața acestei ascensiuni, având în vedere trecutul generalului și contextul numirii lui Nicolae Militaru la conducerea Ministerului Apărării. Ambii generali erau priviți de profesioniștii din serviciile de informații ca făcând parte dintr-o rețea de influență moscovită, Militaru fiind deja deconectat de serviciul de contrainformații în trecut prin acțiunea „Corbii” tocmai din cauza atașamentului său față de interesele sovietice.

Din perspectiva lui Aurel Rogojan, fostul șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, activitatea generalului Logofătu la sfârșitul anului 1989 nu a fost una izolată, ci a reprezentat o „activitate coordonată a unor oameni inițiați”. Logofătu, alături de generalii Nicolae Militaru și Nicolae Efțimescu, ar fi format un nucleu decizional la nivelul MApN care acționa cu bună știință în interesul noii puteri, având legături strânse cu Silviu Brucan.

Rol de lichidator instituțional

Rogojan sugerează că această prezență activă în luarea deciziilor esențiale a fost parte dintr-un plan bine pus la punct de infiltrare a structurilor de comandă românești de către oameni școliți sau apropiați de serviciile de informații sovietice, într-un moment în care ordinele date de la vârful ministerului contraveneau adesea dispozițiilor operative din teren.

În acest context, Generalul Gheorghe Logofătu a jucat rolul de „lichidator” instituțional: el nu a fost un șef al Securității în sensul tradițional, ci un împuternicit al Armatei, sub comanda lui Nicolae Militaru, trimis să preia gestiunea, să dezarmeze cadrele și să asigure transferul arhivelor și logisticii către armată.

O zi simbolică

Astfel, ziua de 30 decembrie 1989 reprezintă momentul juridic în care Securitatea a încetat să existe ca entitate independentă, fiind oficial absorbită de Ministerul Apărării, proces supravegheat de Logofătu din 3 ianuarie 1990 și finalizat prin decapitarea simbolică a vechii conduceri.

Trecerea structurilor Securității sub controlul Ministerului Apărării Naționale nu a fost doar o măsură administrativă, ci una de supraviețuire politică pentru grupul condus de Ion Iliescu. Prin acest act, se consemna oficial oprirea haosului generat de „teroriști”, acele forțe obscure care continuau să tragă pe străzi și care erau prezentate în mod fals ca aparținând nucleelor dure ale Securității.

În realitate, desființarea DSS a marcat începutul unui proces lung și controversat de „filtrare” și rebranduire a vechilor cadre în noile servicii de informații ale statului democrat.

Sfârșitul erei sângeroase: Abolirea pedepsei cu moartea

Tot pe 30 decembrie, România a făcut un pas uriaș către standardele europene de drept, deși motivul era unul pragmatic și imediat. CFSN a decretat abolirea pedepsei cu moartea, înlocuind-o cu detențiunea pe viață. Decizia a fost primită cu uimire de o parte a populației care, în febra revoluționară, ar fi dorit ca toți „călăii” regimului să aibă soarta cuplului dictatorial.

Însă, pentru noii lideri, această măsură era esențială din mai multe motive/ În primul rând, imaginea internațională avusese de suferit prin execuția sumară a cuplului Ceaușescu. România dorea să arate Occidentului că se desparte de metodele barbare ale trecutului. Pe de altă parte era vorba și despre protecția propriei elite. Mulți dintre cei care preluaseră puterea fuseseră parte din eșalonul secund al PCR. Odată oprită „ghilotina”, riscul ca roata istoriei să se întoarcă împotriva lor era diminuat.

„Lumină și Căldură”, măsuri pentru liniștea socială

Dincolo de decretele politice, 30 decembrie 1989 a fost ziua în care românii au simțit primele beneficii materiale ale libertății. După un deceniu de întuneric, frig și foamete extremă, CFSN a luat măsuri de urgență.

Energie pentru popor. S-a ordonat oprirea marilor consumatori industriali pentru ca energia electrică și gazele să fie redirecționate către locuințele cetățenilor. S-au stopat exporturile. Sute de tone de carne, portocale și alte bunuri de lux care fuseseră pregătite pentru export au fost trimise în magazinele alimentare.

Pentru românul de rând, care stătuse ani de zile la cozi umilitoare, faptul că de acest Revelion avea lumină în geam și mâncare pe masă a cântărit mai mult decât orice discurs ideologic. Această „mită socială” a fost fundamentală pentru succesul electoral ulterior al Frontului.

Umbra Monarhiei

Deși era aniversarea abdicării forțate a Regelui Mihai, pe 30 decembrie 1989, noua conducere a evitat cu desăvârșire subiectul monarhiei. Regele Mihai, într-un mesaj transmis din exil, își manifestase speranța revenirii la un regim constituțional, însă Ion Iliescu și grupul său au fost categorici în a păstra forma de guvernământ republicană.

Această zi a trasat, practic, liniile unui nou conflict politic ce avea să dureze ani de zile: cel dintre republicanii post-comuniști și susținătorii monarhiei.