28 ianuarie 1990. Prima mineriadă. Ziua în care FSN a atacat Opoziția. Ion Iliescu câștigă, România pierde

Evenimentele din 28-29 ianuarie 1990 din Bucuresti, organizate de partidele istorice PNL si PNT-CD; zona Piata Romana. sursa: Agerpres

28 ianuarie 1990 rămâne în istoria post-decembristă drept momentul critic în care consensul fragil al Revoluției s-a fracturat definitiv. A fost ziua în care strada a devenit scena unei lupte acerbe pentru legitimitate între Frontul Salvării Naționale (FSN) și partidele istorice reînființate (PNȚ-CD, PNL). Ceea ce a început ca o dimineață cețoasă de duminică s-a transformat într-o confruntare ideologică dură, prefigurând turbulențele politice ale anilor '90.

Tensiunile politice s-au cristalizat pe 23 ianuarie 1990, moment în care Ion Iliescu a confirmat cele mai sumbre bănuieli ale lui Corneliu Coposu, anunțând oficial că FSN va candida la alegerile din 20 mai, încălcându-și promisiunea inițială de provizorat.

Mitingul Opoziției și prima mineriada

Ca reacție imediată și în deplină legalitate, Opoziția a demarat procedurile administrative pentru organizarea protestului: Ion Andrei Gherasim, secretarul Seniorului, a depus la Primăria Capitalei o cerere oficială, dactilografiată, în numele celor trei partide istorice, pentru autorizarea mitingului din 28 ianuarie.

Existența acestui document administrativ este crucială, deoarece demontează narațiunea propagată timp de peste trei decenii de foștii lideri FSN, ulterior inculpați în Dosarul Mineriadei, care au catalogat manifestația drept o „încercare de lovitură de stat”, ignorând cu bună știință faptul că protestul avea avizul autorităților locale.

Următoarea relatare reconstituie evenimentele acelei zile, oră cu oră, din perspectiva unui martor ocular aflat în punctele fierbinți: Banu Manta (minitngul FSN) și Piața Victoriei (mitingul Opoziției). Așa cum a fost consemnată de Mihai Creangă în “România Liberă”.

Mobilizarea muncitorească: „Nu-i vrem pe cerșetorii de putere”

Duminică, ora 10:30. În fața clădirii administrației Sectorului 1, pe Banu Manta, atmosfera este încărcată. Câteva sute de oameni, număr ce avea să crească rapid spre o mie, se adună compact. Nu sunt trecători obișnuiț, reprezintă coloana vertebrală a industriei bucureștene. Sunt muncitorii de la giganții industriali: I.M.G.B., I.C.T.B., Electroaparataj, Grivița Roșie, I.I.R.U.C., Vulcan și delegați de la Regionala C.F.

Mesajul lor este vizibil pe pancartele ridicate deasupra mulțimii, un amestec de mândrie revoluționară și ostilitate față de pluralismul incipient: „Frontul s-a născut sub gloanțe”,  „Nu străinii!”, „Ce vor P.N.Ț. și P.N.L.?”, „Un os de jos”, „Republica și 23 sunt alături de F.S.N.”

La ora 10:45, se face proba de microfon. „Încălzirea” mulțimii începe abrupt, cu un slogan ce reactivează fobiile trecutului: „Jos cu fiii de chiaburi și legionari!”. Este semnalul că această adunare nu este doar pro-FSN, ci virulent anti-Opoziție.

Vocile tribunilor

Ora 11:10 marchează începutul discursurilor. Muncitorii Petre Udrea (Grivița Roșie) și Constantin Țuțuianu (I.M.G.B.) sunt primii care iau cuvântul, cerând imperativ participarea FSN la alegeri. Mulțimea răspunde frenetic: „Să muncească!”, referindu-se la cei care contestă Frontul în stradă.

Actorul Ernest Maftei urcă la tribună cu un discurs naționalist-protecționist: „Nu vrem să ne întoarcem la exploatarea omului de către om. Aveți încredere în Iliescu!”. Numele președintelui C.F.S.N. declanșează ovații. Teama de o întoarcere la capitalismul interbelic sau la comunismul rigid este palpabilă, mulțimea scandând un „NU!” unanim la ambele variante.

Totuși, momentul scoate la iveală și intoleranța indusă. Cascadorul Soby Ceh începe conciliant, dar termină prin a ironiza liderii partidelor istorice: „Am văzut la televizor niște bătrâni cărora le cădea placa din gură... pentru figurație au pus și niște tineri”. Râsetele din mulțime trădează o prăpastie între generații și clase sociale.

În contrast, discursul Corneliei Matei, muncitoare la I.C.T.B. și mamă a trei copii, este profund emoționant, reflectând temerile reale ale clasei muncitoare: „Ne-am crescut copiii în frig, fără hrană... Nu vrem ca cei care au stat la căldură în străinătate să vină acum și să ne dea lecții”. Pentru acești oameni, Frontul reprezintă siguranța, iar partidele istorice sunt percepute ca o amenințare externă.

Apariția liderilor și marșul spre Piață

În jurul orei 11:40, ceața se risipește, lăsând loc figurilor emblematice ale Revoluției. Dan Iosif, muncitor și revoluționar, ia cuvântul pentru a legitima transformarea FSN în partid politic. Argumentul său este simplu, dar eficient: „Frontul a avut numai obligații. Dar care sunt drepturile acestui Front? Să se retragă? Avem încredere în domnul Iliescu!”.

Pe măsură ce ora 12:00 se apropie, se conturează intenția deplasării spre Piața Victoriei. Deși se scandează „Fără violență!”, tensiunea este latentă. Discuțiile cu muncitorii din coloană, precum Ioana Preda sau Ioana Vișan, relevă o loialitate condiționată față de FSN: „Dacă vor greși, nu-i vom mai vota. Dar P.N.Ț. atunci trebuia să ne fi dat o mână de ajutor”.

Zvonistica joacă un rol crucial. Maria Stoienică, inginer, afirmă convinsă că liberalii plătesc adepți cu 200 de lei și băutură, un zvon care circulă intens printre manifestanții pro-Front, alimentând animozitatea.

La 12:15 se dă startul. Un grup afișează o pancartă cu o întrebare ce va deveni laitmotivul propagandei FSN: „Unde era dl. Coposu când noi muream pe străzi?”. Aproximativ 2.000 de oameni se revarsă pe Bulevardul 1 Mai, îndreptându-se spre sediul Guvernului.

Piața Victoriei, geografia conflictului

La ora 12:40, Piața Victoriei devine o hartă vie a divizării României.

În partea stângă (cum privești Palatul): Ocupată de grupurile venite de la Banu Manta (pro-FSN). Sunt protejați de un cordon de soldați și oameni de ordine cu brasarde tricolore. Sloganul lor dominant este: „Nu ne vindem țara!” și „Nu vrem anarhie!”.

În partea dreaptă intră coloanele Opoziției, venind dinspre Bulevardul Ana Ipătescu (actualul Lascăr Catargiu). Sunt mai numeroși. Tabăra Opoziției (PNȚ-CD, PNL, societatea civilă) aduce un alt tip de energie și alte mesaje. Pancartele lor sunt incisive și vizează direct legitimitatea noii puteri: „Frontul va fi provizoriu 20 de ani – Brucan”, „F.S.N. = P.C.R.”, „Ieri Ceaușescu, azi Iliescu!”., „Cine a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”

Atmosfera este electrică. Se cântă ironic: „Ole, ole, ole, Frontul astăzi ce mai e? P.C.R.!”. Încercările agitatorilor pro-FSN de a infiltra zvonuri (că Frontul ar fi plătit demonstranți sau că Iliescu a venit de la Moscova) sunt rapid contracarate de mulțime sau de organizatorii Opoziției care fac apel la calm și veridicitate.

Vocile Opoziției: „Alegeri fără Front!”

În partea dreaptă a pieței, discursul este unul al dezamăgirii profunde față de deturnarea Revoluției. Ilie Burcea, strungar și revoluționar care a intrat în C.C. pe 22 decembrie, explică ruptura: „Atunci când au declarat că vor participa la alegeri, am început să mă îndoiesc de buna lor credință. Informarea oamenilor este slabă, mai ales în provincie”.

Marin Cucu, maistru, pune degetul pe rana deschisă a societății: continuitatea structurilor comuniste. „Oamenii din această țară nu mai pot să-i suporte pe cei care au avut funcții de conducere pe vremea lui Ceaușescu... Acolo unde este un comunist, acolo e o mistificare. Alegerile sub F.S.N. nu vor fi alegeri libere”. El denunță contramanifestația organizată de FSN ca pe o tactică de „învrăjbire a românilor”.

Revendicările celor din Opoziție se cristalizează într-o cerere clară: Un guvern de coaliție națională până la alegeri și retragerea FSN din cursa electorală, deoarece nu poate fi și arbitru, și jucător. Inginerul pensionar Ion Șoimaru avertizează: „F.S.N. întinde pulpana deasupra foștilor membri P.C.R.”.

Simbolic, protestatarii fac genoflexiuni la strigătul „Comuniștii în picioare!”, marcând vizual diferența dintre ei și cei de la putere.

Lecția amară a istoriei

În jurul orei 14:00, Piața Victoriei rămâne divizată, dar încă pașnică, sub atenta supraveghere a trupelor. Pe o pancartă mare scrie: „Ardealul și Istoria vor apăra Victoria”.

Relatarea martorului se încheie cu o reflecție amară asupra nedreptății istorice. Întrebarea retorică a susținătorilor FSN – „Unde a fost Coposu?” – primește un răspuns devastator din perspectiva memoriei istorice: Corneliu Coposu era în temnițele comuniste, condamnat la o moarte lentă, în timp ce mulți dintre noii lideri își construiau carierele în aparatul de partid.

Seara, încep violențele

Spre seară, Piața Victoriei a devenit scena unor tensiuni paroxistice, fiind ocupată de grupuri înarmate cu răngi și topoare, care au înlocuit dialogul democratic cu amenințări cu moartea la adresa „intelectualilor” și a liderilor istorici, precum Corneliu Coposu. Sloganurile scandate, de tipul „Noi muncim, nu gândim” sau „Moarte lui Coposu!”, au marcat trecerea brutală de la entuziasmul revoluționar la intimidarea fizică a oricărei forme de opoziție, sub pretextul apărării „noii ordini politice”.

Evenimentele din acea noapte sunt considerate de martori, precum Ion Andrei Gherasim, drept o avanpremieră a mineriadelor. Pe lângă muncitorii de la platformele industriale bucureștene, scoși în stradă prin manipulare, au fost identificate grupuri de mineri aduși cu trenurile din Târgu Jiu și Rovinari, unii purtând încăștile specifice chiar în timpul asedierii sediilor partidelor istorice.

Minciuna TVR: E ceață în Piața Victoriei!

În tot acest timp, Televiziunea Română, aservită noii puteri, a instituit o blocadă informațională, refuzând să transmită imagini de la protestul anti-FSN sub pretextul „ceții”, lăsând țara în ignoranță față de amploarea reală a conflictului.

În spatele ușilor închise, negocierile de la Guvern au scos la iveală un raport de forțe inegal. Liderii partidelor istorice, Coposu, Rațiu, Cunescu, s-au confruntat cu o atitudine sfidătoare din partea lui Ion Iliescu, care, sub ghidajul din umbră al lui Silviu Brucan, a respins cererile Opoziției folosind un limbaj suburban. S-a rostit celebra replică:  «Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom’le Coposu cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat!».

„De-o parte a mesei erau Ion Iliescu, Petre Roman, iar în spatele lor se plimbau Dan Iosif, Ion Cârciumaru şi Cazimir Ionescu. De cealaltă parte a mesei erau Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu, Sergiu Cunescu, Dudu Ionescu, Ion Raţiu, Liviu Petrina, Iftene Pop, Gavrilă Copil, Avramescu de la PSDR şi lângă el eram eu. În timpul discuţiilor, pe uşă se tot intra şi ieşea.

M-am uitat să văd cine este în cealaltă cameră, fiind plasat în partea stângă a mesei rotunde, aproape de cei de la FSN, şi l-am văzut pe Silviu Brucan, care probabil că le dădea indicaţii.

Din această perioadă a rămas expresia celebră a lui Ion Iliescu, care s-a adresat Seniorului folosind un limbaj suburban: «Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom’le Coposu cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat!»“, îşi aminteşte Ion Andrei Gherasim în Adevărul

Deși inițial FSN promisese că va rămâne o structură provizorie, decizia de a candida a fost menținută, iar scrutinul din 20 mai 1990 a consfințit victoria lui Ion Iliescu, pe fondul unei societăți profund divizate și manipulate încă din acele zile de ianuarie.

Această zi de 28 ianuarie 1990 a arătat că libertatea câștigată în decembrie 1989 nu a adus automat și unitatea. Cei care împărțeau zâmbete electorale în întreprinderi nu împărțiseră cu muncitorii frigul și foamea deceniilor trecute.

Evenimentele din acea duminică au trasat liniile de falie care aveau să definească politica românească pentru următorii ani: manipulare, teama de străini și lupta dificilă pentru o democrație autentică, dincolo de simpla înlocuire a unui „tătuc” cu altul.