14 ianuarie 1990. Despre exilul de catifea al lui Ion Iliescu și primul interviu al lui Radu Câmpeanu

Depunerea juramantului de catre presedintele Romaniei ,Ion Iliescu, ales in urma primelor alegeri libere. In imagine: Radu Campeanu si Ion Iliescu. -anul-20.06.1990. sursa: Agerppres

La doar două zile după ce Piața Victoriei fierbea, iar mulțimea îi striga lui Ion Iliescu un „Unde ai fost în ultimii cinci ani?” care nu suna deloc a invitație la cafea, apare, ca prin minune, răspunsul. Și nu vine de la arhivele CC al PCR, ci de la inimoșii colegi de la Editura Tehnică.

Articolul publicat pe 14 ianuarie 1990 în România Liberă este o capodoperă a genului „omagiul noului stăpân”, scris cu aceleași penițe care, cu doar o lună înainte, probabil lustruiau adjectivele pentru „Geniul Carpaților”. Doar că acum, geniul lui Nicolae Ceaușescu era înlocuit cu Ion Iliescu, „omul de factură specială”.

Exilul lui Ion Iliescu cu birou și secretară

Textul ne zugrăvește un tablou înduioșător: Ion Iliescu, acest Prometeu al Politehnicii, era înlănțuit de stânca... Editurii Tehnice. Ni se spune că era un loc „prea mic pentru personalitatea sa de mare forță”. Este greu să te gândești la suferința de a fi „marginalizat” într-o funcție de director, în timp ce alți dizidenți, mai puțin norocoși, își exersau „forța interioară” prin celulele de la Jilava sau sub supravegherea strictă a muncii la Canal.

Ironia supremă rezidă în descrierea „represaliilor”: Ion Iliescu avea telefoane urmărite și biroul înțesat de microfoane. Într-o Românie în care românul de rând tremura de foame și frig, Ion Iliescu suferea de o formă acustică de opresiune: trebuia să aibă grijă ce spune în propriul birou de director. Un adevărat „exil”, într-adevăr, dar unul cu mochetă și, probabil, acces la cantina de partid.

Știm foarte bine cum represaliile s-au accentuat în ultimii ani— telefoane urmărite, domiciliu forțat, biroul înțesat cu microfoane, interdicțiile de a participa la întîlnirile cu publicul. Și totuși domnul Iliescu avea puterea să zîmbească, să ne încurajeze și să lupte, să ajute, atît cit se putea, literatura, științifică și viața culturală. Era urît de dictatură, de guvern, era temut de el, dar era iubit de oamenii în mijlocul cărora trăia și lucra, de toți oamenii de bine, de cei cinstiți care recunoșteau în persoana domnului Iliescu o figură remarcabilă, de mare probitate profesională și morală. (fragment in scrisoare)

Ion iliescu la Revoluție. Sursa foto: Arhiva EVZ

„Problemele globale” și eroismul tipografic

Punctul culminant al scrisorii este actul de vitejie supremă: în 1988, Iliescu a publicat „Probleme globale ale omenirii”. Într-o epocă în care singura problemă globală a românului era cum să găsească un pui sau un pachet de unt, domnul Iliescu se lupta cu abstracțiunile literaturii științifice americane.

Autorii scrisorii ne spun că a făcut-o „cu riscul de a fi dat afară”. Este fascinant cum, în 1990, a fi „dat afară de la Editura Tehnică” era prezentat ca o condamnare la moarte civilă, și nu ca o simplă schimbare de management între tovarăși de rang înalt care „au intrat în conflict cu sistemul” doar după ce sistemul a început să se clatine sub propria greutate.

Și totuși Editura Tehnică a publicat în 1988 traducerea din literatura științifică americană „Probleme globale ale omenirii“, texte interzise, selectate și prezentate de îon Iliescu, cu riscul de a fi dat afară și de la Editura Tehnică, un loc prea mic pentru personalitatea sa de mare forță și deschidere, Iată de ce spunem că printre noi Ion Iliescu a fost în exil (...)

Noi îl cunoaștem, noi îl iubim, cei cinci ani petrecuți alături de dînsul nu Îndreptățesc să scriem acum aceste rînduri în dorința de a oferi, celor care nu îl cunosc, un foarte timid portret al personalității omului de factură cu totul specială care este Ion Iliescu. Om, în primul rând de mare umanitate, semnează întregul colectiv al Editurii Tehnice

Radu Câmpeanu, liberalul care stătea cu chirie la armeni

Interviul acordat de liberalul Radu Câmpeanu publicației Tineretul liber surprinde momentul zero al democrației românești: acea „Duminică a Orbului” în care vechile partide istorice încercau să-și recupereze sediile, istoria și, mai ales, electoratul.

Este fascinant contrastul dintre aura cvasi-mistică a Partidului Național Liberal — autoproclamat „făuritor al României moderne” — și realitatea prozaică a lunii ianuarie 1990. În timp ce Frontul Salvării Naționale (FSN) ocupa confortabil palatele puterii, liberalii lui Câmpeanu operau dintr-un „mic spațiu” oferit de comunitatea armeană, așteptând ca membrii din diaspora să prindă un loc la avion.

Această imagine a unui partid istoric aflat în „chirie” la minorități rezumă perfect fragilitatea pluralismului de import în fața structurilor ceaușiste proaspăt vopsite în culori revoluționare.

O propunere de bun-simț

Din punct de vedere economic, discursul lui Câmpeanu trădează o prudență care astăzi pare aproape paradoxală pentru un lider liberal. Într-o Românie înțesată de „monștri siderurgici”, secretarul general al PNL nu propunea terapia de șoc, ci un soi de „alfabetizare” treptată a proprietății.

Ironia face ca omul care venise din Occidentul capitalist să fie mai îngrijorat de soarta viitorilor șomeri decât eșalonul doi al partidului comunist, care urma să orchestreze privatizările sălbatice din anii '90.

Metafora „funcțiunii pedagogice” a proprietății sugerează că liberalii nu vedeau în românul anului 1990 un homo economicus gata de acțiune, ci un elev rătăcit care trebuia să-și regăsească „tonusul muncii” după decenii de colectivizare morală.

Coleg la Canal cu Corneliu Coposu

Relația dintre Câmpeanu și restul peisajului politic este descrisă prin prisma unei „frății de suferință” care s-a dovedit, istoric vorbind, insuficientă în fața pragmatismului FSN-ist. Faptul că principalul concurent electoral, Corneliu Coposu, îi fusese coleg de celulă timp de trei ani și camarad în „celebrul Detașament 14” de la Midia, transformă politica începutului de an 1990 într-o afacere de onoare între supraviețuitorii gulagului.

Totuși, sub această curtoazie între foști deținuți politici se ascundea vulnerabilitatea în fața unui FSN „contaminat de foști comuniști”, pe care Câmpeanu îl acuza subtil că va frâna democratizarea. O profeție care avea să se împlinească mult mai rapid decât s-ar fi așteptat liberalii, odată cu Mineriadele ce aveau să urmeze.

Cum a fost promovat de un securist

În final, biografia lui Radu Câmpeanu, așa cum este expusă în interviu, este un mic roman al absurdului românesc. Traseul său, de la lider al tineretului universitar la muncitor necalificat, maistru în construcții și, în final, „marfă de export” vândută nomenclaturii prin bănci elvețiene, oferea o legitimitate pe care niciun decret de înființare nu o putea egala.

Este de o ironie amară detaliul despre securistul care l-a promovat pe fostul deținut politic într-o funcție de conducere doar pentru că „acolo se fură mult prea mult”, iar el era singurul om cinstit disponibil.

Această „cinste” a exilaților care se întorceau să asaneze moral societatea a fost, poate, cel mai nobil, dar și cel mai naiv pariu al liberalilor în fața unui sistem care învățase deja cum să supraviețuiască prin duplicitate.