12 ianuarie 1990. Ziua în care Dumitru Mazilu a încercat să-l răstoarne pe Ion Iliescu. Bătălia dintre CIA și KGB

12 ianuarie 1990, manifestație în Piața Victoriei. sursa: Agerpres

Ziua de 12 ianuarie 1990 rămâne înscrisă în istoria post-decembristă a României ca fiind momentul unei încercări dramatice de a forța ruperea totală de trecutul comunist.

La mai puțin de trei săptămâni de la execuția lui Nicolae Ceaușescu, capitala a fost martora unei manifestații de o intensitate neașteptată, care a pus sub semnul întrebării autoritatea Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN).

Ceea ce fusese anunțată inițial ca o zi de doliu național în memoria eroilor Revoluției s-a transformat rapid într-un protest politic radical în Piața Victoriei, unde mii de oameni au început să strige lozinci anticomuniste, nemulțumiți de prezența unor figuri din vechiul regim la vârful noii puteri instalate.

Ion Iliescu, atacat violent de manifestanți

Miezul tensiunilor a fost reprezentat de suspiciunea că Revoluția Română fusese confiscată de eșalonul secund al Partidului Comunist Român, reprezentat de Ion Iliescu și colaboratorii săi. În fața sediului Guvernului, mulțimea agitată a început să ceară nu doar dreptate pentru victimele din decembrie, ci și măsuri extreme împotriva structurilor comuniste și securiste care încă păreau să dețină controlul.

Intervenția lui Ion Iliescu a fost primită cu un tratament aspru de către manifestanți. A ieșit târziu în fața oamenilor și chiar părea să scape cumva lucrurile de sub control când a fost întrebat ce a făcut „în ultimii cinci ani”. S-a scandat în piață: „Nu mai da din mână!” pentru că semăna cu Ceaușescu. El a promis că alegerile vor fi libere și că vinovații de crime împotriva poporului „vor fi judecați și condamnați potrivit legii.”

În încercarea de a-și prezenta biografia și de a calma spiritele, Ion Iliescu, președintele CFSN a fost sistematic întrerupt și împiedicat să se exprime, în timp ce simpatia mulțimii era dirijată abil către Dumitru Mazilu, vicepreședinte CFSN. Acesta din urmă, într-o stare de supratensiune, a ales să nu tempereze furia străzii, ci să o alimenteze, scandând lozinci precum „Jos comuniștii!” și „Jos Securitatea!”.

Dumitru Mazilu, vârf de lance

Martorii epocii descriu comportamentul lui Mazilu ca fiind unul provocator, acuzându-l că a transformat dialogul necesar într-o agitație menită să-i consolideze propria poziție în detrimentul colegilor săi de consiliu. Inspirată de americani, susțineau unii...

Gelu Voican Voiculescu confirmă aceasta teorie: "Mie securiștii mi-au spus clar că lucra cu americanii, ca americanii l-au pregatit. De altfel, ca să fiu corect, noi ne-am inspirat din programul lui in 10 puncte. Programul nostru, ăla pe care l-a citit Iliescu, era copiat după Mazilu. Problema este că a luat-o razna...". (Jurnalul național)

Punctul culminant al mitingului a fost reprezentat de intervenția unei tinere care a spart monopolul lozincilor cu o serie de întrebări devastatoare la adresa lui Dumitru Mazilu. Vocea ei, sugrumată de emoție, a formulat suspiciunile pe care mulți începeau să le aibă: trecutele legături ale lui Mazilu cu structurile de Securitate, funcția sa de director al școlii de la Băneasa și apologia sistemului comunist făcută în presa vremii. În loc să-și clarifice biografia, liderul radicalizat de moment a ales să fie coborât pe brațele ostașilor și să părăsească piața, evitând confruntarea directă cu propriul trecut.

Trei decrete pentru liniște românilor

Sub asediul mulțimii care amenința să ia cu asalt clădirea, liderii CFSN au fost forțați să iasă la balcon sau să primească delegații ale manifestanților pentru a evita o vărsare de sânge.

În urma unor negocieri desfășurate sub o presiune psihologică imensă, Ion Iliescu a anunțat semnarea a trei decrete-lege care păreau să marcheze o victorie istorică a străzii: scoaterea Partidului Comunist Român (PCR) în afara legii, organizarea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea pentru liderii comuniști și înființarea unei comisii de investigare a evenimentelor sângeroase din decembrie.

Această capitulare aparentă a puterii a adus o liniște temporară în Piața Victoriei, dar a generat o undă de șoc în întregul sistem administrativ și politic aflat în plină formare. Efectul acestor măsuri a fost însă extrem de scurt, deoarece ziua de 12 ianuarie 1990 este cunoscută și pentru celebrul „pas înapoi” făcut de autorități în mai puțin de 24 de ore.

Anularea deciziilor

Chiar a doua zi, pe 13 ianuarie, conducerea Frontului a revenit asupra deciziilor, invocând faptul că hotărârile luate sub amenințare și „sub presiunea străzii” nu pot avea valoare juridică într-o democrație autentică.

Această răsturnare de situație a fost catalogată de Ion Iliescu drept o lecție necesară de maturitate politică, însă opoziția și criticii regimului au văzut în acest gest o dovadă clară de manipulare și o protejare deliberată a structurilor PCR care doreau să se mențină în umbra noii puteri prin metamorfozare.

Analizând retrospectiv, evenimentele de pe 12 ianuarie au dezvăluit fragilitatea procesului democratic din România și falia adâncă dintre dorința de lustrație a populației și orientarea politică a celor care preluaseră conducerea țării. Deși Partidul Comunist a fost interzis oficial doar pentru o zi, ecoul acelei revolte a influențat masiv discursul public al anilor '90, alimentând fenomenul Piața Universității și polarizarea societății între cei care doreau o rupere violentă de comunism și cei care optau pentru o tranziție controlată, cunoscută ulterior sub numele de „democrație originală”. Această dată marchează practic prima mare fractură între idealurile străzii și agenda politică a noii elite conducătoare.

Biografia lui Dumitru Mazilu

Biografia lui Dumitru Mazilu (născut pe 24 iunie 1934, la Bacău) reprezintă unul dintre cele mai complexe și controversate parcursuri din istoria politică a României contemporane.

De profesie jurist și diplomat, Mazilu a parcurs o transformare radicală, de la poziții de influență în aparatul de securitate al regimului comunist, până la statutul de disident internațional și, ulterior, figură centrală a evenimentelor din decembrie 1989 și ianuarie 1990. Educația sa juridică a început la Universitatea din București, fiind completată de un doctorat obținut la Cluj în 1964, cu o teză despre funcțiile statului.

În prima parte a carierei sale, Mazilu a ocupat funcții de mare responsabilitate în sistemul de putere al Republicii Socialiste România. A fost ofițer de securitate, ajungând la gradul de colonel, și a deținut funcția de director al Școlii de ofițeri de securitate de la Băneasa între 1965 și 1966. Ulterior, s-a orientat către cariera academică și diplomatică, predând la Academia „Ștefan Gheorghiu” și reprezentând România în forurile internaționale.

Între 1978 și 1985, a fost delegat la Adunarea Generală a ONU, devenind ulterior membru al Subcomisiei Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și Protecția Minorităților.

Conflictul cu regimul comunist

Punctul de cotitură în biografia sa a avut loc în a doua jumătate a anilor '80, când Mazilu a intrat în conflict direct cu regimul Ceaușescu. Fiind însărcinat de ONU să redacteze un raport despre drepturile omului și tineret, el a refuzat să prezinte varianta cosmetizată cerută de autoritățile de la București.

Raportul său, transmis clandestin în Occident și publicat de ONU în iulie 1989, critica dur situația din România, menționând foamea, frigul și frica drept realități cotidiene. Ca represalii, a fost pus sub arest la domiciliu din 1986 până în decembrie 1989, devenind un caz celebru de încălcare a imunității diplomatice analizat chiar de Curtea Internațională de Justiție de la Haga.

Rolul din Decembrie 1989

În timpul evenimentelor  din 1989, Dumitru Mazilu a fost unul dintre primii lideri care au apărut la Televiziunea Română și în balconul Comitetului Central. El este cel care a propus ca noua denumire a țării să fie pur și simplu „România”, eliminând atributele „Socialistă” sau „Populară”.

De asemenea, Mazilu a redactat primele puncte ale Proclamației Frontului Salvării Naționale (FSN), documentul care a trasat direcțiile democratice ale noului regim. Totuși, poziția sa în cadrul CFSN, unde ocupa funcția de prim-vicepreședinte, a devenit rapid una de coliziune cu grupul condus de Ion Iliescu.

Declinul lui Mazilu

Evenimentele de pe 12 ianuarie 1990 au marcat apogeul influenței sale politice, dar și începutul declinului său la București.

Gestul său de a urca pe un tanc și de a striga „Moarte securiștilor!” a fost interpretat de mulți ca o încercare de a prelua controlul asupra mișcării de stradă pentru a forța o democratizare mai radicală sau, conform detractorilor săi, pentru a destabiliza noua conducere. Conflictul deschis cu Ion Iliescu pe tema decretelor semnate sub presiune a dus la demisia sa din CFSN la finele lunii ianuarie 1990, Mazilu acuzând public instalarea unor „metode staliniste” în noua putere.

După retragerea din prima linie a politicii interne, Dumitru Mazilu și-a reluat cariera diplomatică și academică internațională.

A ocupat funcții de prestigiu, fiind ales președinte al UNCITRAL (Comisia ONU pentru Dreptul Comercial Internațional) în 1998 și activând ca vicepreședinte al Organizației Națiunilor Unite în diverse foruri. Autor a peste 40 de volume de specialitate în domeniul dreptului internațional și al mării, Mazilu a fost nominalizat în 2003 la Premiul Nobel pentru Pace, rămânând în istorie ca o figură care a pendulat între interiorul sistemului represiv și lupta pentru drepturile omului.