„Mama ei de nemernicie românească !”

    România a preluat de la 1 ianuarie președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, moment sărbătorit cu  mititei și sarmale, cu țuică și palincă, cu hostese îmbrăcate cu ii și marame, în buna tradiție a locului, denumit, ce paradox!, și „Grădina Maicii Domnului”. Deși sintagma asta – „președinție rotativă” – îmi displace profund, fiindcă mă duce cu gândul la ușile  rotative, am nădăjduit hăbăuc că noul rol continental ne va strânge laolaltă, indiferent de simpatiile și antipatiile politice. M-am înșelat, însă nu-i prima oară. Vom fi,  așadar, vreme de juma’ de an un fel  de majordomi în ițari și-n  opinci la  porțile stăpânilor  de la Bruxelles. Atât  și nimic mai mult, un  tolerat  cu de-a sila în salonul boierilor, să nu ne amăgim ca natantolii ! Geaba ploconirile noastre grețoase de la București în  fața lui  Jean-Claude Juncker,  zis și „Bachus”. Ehee, cum l-ar fi  interpretat pe luxemburghez genialul actor Ștefan Mihăilescu-Brăila, ce film, ne-am fi pricopsit  cu încă o capodoperă cinematografică!

La câteva zile după ospățul pantagruelic cu strigături  din fața Ateneului Român, miniștrii băștinași, cu premierul în frunte, au luat calea Franței, la Strasbourg, unde au dat socoteală pentru draci și laci. Noroc că sala era pustie, pe cine să  intereseze țara de la marginea Uniunii Europene? Nenoroc  că alde Cristian Preda și Theodor Stolojan vegheau  ca vajnici susținători  ai  haștagiștilor talibani. Și a ieșit ce a ieșit ori de câte ori s-au întâlnit românii – gâlceavă, scandal,  dezbinare. „Mama ei de nemernicie românească!”, am șuierat printre dinți asemenea conjudețeanului meu Constantin Noica. Blestemați să trăim în vrajbă de-a pururi, nu scăpăm nicio ocazie să ne arătăm stricăciunea de caracter. Fiecare se ceartă cu fiecare și toți cu toți,  o nație cu  serioase deranjamente la tărtăcuță,  ce mai încolo și-ncoace!

Mă uitam la chipul schimonosit al europarlamentarului din  gașca macoveistă și îmi venea să sun la 112 ! Ochi injectați de ură, fălci încleștate într-un  rictus  rău-prevestitor, un tablou medical complex și dezgustător.   La el și la cei aidoma lui, din așa-zisa intelighenție dâmbovițeană. Maladiile nu sunt noi, dimpotrivă, iar Mircea Cărtărescu le recunoaște cu o sinceritate dezarmantă și le diagnostighează pe măsură:  „Paranoia se declanșează mai mereu din mândrie rănită, din  dezbrăcarea omului de demnitatea sa.”[1] Abia acum, citind jurnalul poetului atât  de drag cartoforului Traian Băsescu, i-am înțeles cu adevărat pe intelectualii  ce se închipuie scoborâtori din Zeus. Citesc, de pildă, cu trimitere  la vara referendumului din 2012, eșuat din păcate, următoarea  mențiune a autorului-solenoid:3 iul. Lovitură de stat năucitoare în România. Oamenii sunt paralizați de uimire: totuși suntem în Europa, în 2012. Nimeni n-a putut crede  deplin până azi, când totul s-a petrecut fulgerător. Parlamentul a funcționat după plan ca o armă automată. Am văzut fața răului absolut. Au căzut, spulberate, instituțiile, legile, și mă  tem că urmează oamenii. S-a distrus tot, din temelii, după model nazist sau stalinist. E noapte acum după o zi care va fi  istorie ca în ’33, ca în ’46.”[2] Pe câți a reușit să prostească sinistrul marinar…

Paranoia continuă cu aceleași simptome: „6 iul. (…)  Am scris despre ce se-ntâmplă, că  doar nu pot sta cu ochii strânși. Consecințe vor fi, probabil.  Când vor termina cu statul și justiția vor trece la listele negre. Bineînțeles că nu-mi mai pasă.”[3] Haida-de, prea gogonată minciuna! Liste negre?! Că doar nu ne întorseserăm în perioada demenței legionare !? Credeți cumva că  delirul orbitor se încheie aici ? Nici pomeneală, văitărețul personaj vede pretutindeni   strigoi și conspirații funeste: „(…) nimeni nu poate prevedea ce va fi din toamnă încolo. Totul e posibil,  de la cea mai  adâncă disperare la triumf. Când – și dacă; șansele sunt de 80 %  – vor avea  totul în mână,  vor trece la liste negre și  răzbunare, asta e cert.”[4] E clar, insul are o obsesie, zdruncinarea psihică nu-i o glumă, iar sindromul Asperger nu-l absolvă de rătăcirile halucinatorii. Altminteri,  de ce ar mai scrie grozăvii dintr-astea ? Da, căci apogeul crizei urmează implacabil, dezbrăcarea de demnitate e deplină prin nerușinare: „Stăm, mental,  cu bagajele făcute. România ar putea deveni foarte repede, într-o oră,  poate, țara din care trebuie să pleci.”[5] Să-l luăm în seamă pe diarist? Deloc, deoarece chiar  el ne atenționează: „Aș vrea să trăiesc iarăși, să-mi dau naiba mintea  la reșapat. Nu se mai poate așa. Duc pe picioare o depresie patologică,  o boală a sufletului  care mă mănâncă de viu.”[6]  Întocmai, „nu se mai  poate așa” ! Fără comentarii…  Doar compasiune și îngrijorare,  nu poți fi insensibil la drama unui seamăn de-al tău. Ei sunt agenții de influență ai Occidentului, ei sunt trompetiștii asurzitori ai mondialismului, ai statului național nevertebrat. Reversul brucanilor din zorii stalinismului,  halal revanșă a istoriei băștinașe!  Și ce dovadă mai grăitoare că, vorba lui Alexandr Zinoviev, „conștiința persoanei  intelectual dezvoltate, culte și educate, adică a unui reprezentant  al intelectualității, va conține în decursul  timpului toate ticăloșiile imaginabile”?[7]

Să ne mai mire atunci spectacolul grotesc pus în scenă de liota depresivilor  cu discursuri savonarolice ? În loc de altceva, n-am la îndemână decât strașnica sudalmă a filosofului forțat să  domicilieze la Păltiniș:  „Mama ei de nemernicie românească !”…

–––––––––––––––

[1] Mircea  Cărtărescu,  Un om care scrie: jurnal 2011-2017

[2] Mircea  Cărtărescu,  Un om care scrie: jurnal 2011-2017

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Homo Sovieticus

 

 

 

Te-ar putea interesa și: