Nici nu apucase primul născut să meargă bine în picioare, că familia s-a mărit cu un frățior – Flavius. Odată cu nașterea mezinului, nori negri s-au așezat deasupra familiei și au rămas acolo multă vreme, aducând durere, certuri, tristețe și scandal. Flavius avea un sever handicap locomotor și un retard mintal care îl izolase de lume pentru totdeauna. Nimeni nu înțelege durerea unei mame care așteaptă sufletul crescut în pântece, iar acesta se naște cu aripile frânte.

Violeta s-a închis într-un mic univers în care încăpeau doar ea și Flavius, uitând de lumea din jur. Ocrotirea puiului bolnav devenise rațiunea ei de a trăi, iar zilele i se scurgeau într-o monotonie exasperantă . Laurențiu începea să se simtă inutil și abandonat. În scurtă vreme și ultima fărâmă de dragoste pe care o mai simțea pentru Violeta se risipise.

Începuse să bea, se îmbăta ieftin și repede, după care venea acasă să mănânce, s-și înjure și să-și bată nevasta. Femeia își plânsese toate lacrimile de când se născuse Flavius, așa că primea loviturile cu o resemnare mută. Doar ochii îi erau mereu umezi, spunând o poveste tulbure și grea ca o durere. Laurențiu devenea și mai crud și mai aspru :

-Numai sângele tău stricat a adus boala în copilul ăsta.

Poate că avea dreptate, în definitiv, ea îl purtase vreme de 40 de săptămâni. Incapabil de a-i înțelege suferința, Laurențiu hotărâse că a venit vremea să își găsească fericirea în brațele altor femei. Iubea cu patimă, cu delir și disperare tot ce îi ieșea în cale. Toate i se păreau mai femei decât nevasta lui, care se transformase într-o ființă dezgustătoare și scofâlcită, ca o zdreanță de mâna a doua.

Într-o zi, pe când deretica prin casă, Violeta a găsit un carnețel ascuns sub salteaua patului. l-a răsfoit cu silă și curiozitate, cum numai o femeie o poate face. Era un jurnal secret în care Laurențiu își însemnase numele și adresa cuceririlor sale, oferind detalii scandaloase despre partide de sex dintre cele mai bizare. Violeta descoperea lucruri nebănuite despre plăcerile ascunse ale unui bărbat alături de care trăise atâta amar de ani. 

l-a așteptat, palidă și rece, cerându-i socoteală. Inima îi bătea sălbatic, dar nu de teama unei confruntări. Îl privea lung, concentrându-și în ochi mânia a mii de fulgere :

-Ce-i ăsta ?

Jurnalul s-a prăbușit la picioarele bărbatului, care a început să râdă batjocoritor.

-N-ai tu treabă! Și a dat să iasă din casă.

-Ești un ticălos!

Un pahar a zburat în direcția lui, țintindu-i capul. Laurențiu s-a ferit la timp.

-Ești jalnică. Nici nu am în cine să dau. Ești doar o vită proastă.

A plecat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nopțile și le petrecea făcând taximetrie, așa că și-a văzut de drum.

Cei doi soți nu au mai vorbit niciodată despre acel jurnal, care nici nu mai stătea ascuns. Laurențiu simțea că are justificări puternice pentru comportamentul lui. Violeta era hotărâtă să divorțeze, dar necazurile din viața ei o sugeau ca o sugativă și mereu amâna hotărârea finală. Bărbatul renunțase la colecția de femei cu care se mândrea, pentru una singură – Carla.

O cunoscuse la o petrecere de sfârșit de an, organizată de firma de taximetrie și inima lui explodase. I se părea că povestea lor semăna cu frânturi din romane de dragoste, era sublimă, înălțătoare, de vis. Violeta a simțit că acel moment al despărțirii venise. O femeie nu se înșală niciodată.

Laurențiu era eliberat de jugul unei căsnicii ratate, iar inima îi dădea din nou brânci la însurătoare. Dar Carla nu era pregătită să devină soție.

-Mie mi-e bine așa cum suntem. I-a spus ea cu acea inocență falsă pe care o regăsești la femeile tinere care se știu iubite.

Calitățile dospeau în ea, cum ar fi putut să o refuze? La scurt timp, Carla i-a dăruit o fetiță, frumoasă ca o păpușă, dar nașterea copilei a răcit flacăra dintre ei. Parcă era un blestem pe capul lui. Copiii ăștia îi umbreau fericirea și îl aruncau mereu pe locul doi. O iubea pe Alexandra, nu-l judecați, dar frica de abandon conjugal începea să ia forme vizibile.

Certurile cu Carla deveniseră o obișnuință și nu de puține ori, femeia alertase poliția de frica bătăilor. Dar Laurențiu nu a lovit-o niciodată, nu putea, o iubea prea mult. După ce femeia l-a părăsit, el a continuat să o întrețină, plătindu-i taxele la facultate. În sinea lui încă spera că o va aduce înapoi.

-Dai banii ca prostu! Asta nu se mai întoarce. Îl avertizau colegii care îi știau supărarea.

Laurențiu simțea că lumea i se destramă. Uneori avea remușcări că o abandonase pe Violeta, lăsându-i în grijă un copil bolnav și cu multe nevoi. Îl luase, la schimb pe fiul cel mare și se mutaseră împreună într-un apartament închiriat. Vecinii, însă, se temeau pentru viața băiatului, martori fiind la țipetele și comportamentul violent al unui tată neobișnuit să fie părinte. 

Era sfârșit de februarie când Laurențiu a înțeles că a pierdut-o pe Carla definitiv, dar nu se simțea pregătit pentru un asemenea scenariu. Demonii singurătății distrug și cele mai lucide minți.

Ochii lui deveniseră niște ecrane întunecate pe care se proiectau scene îngrozitoare pe care nu îndrăznea să le împărtășească nimănui. Rațiunea i se dizolvase în veninul răzbunării împingându-l să ia o hotărâre care avea să șocheze lumea întreagă.

Voia să-și petreacă o după amiază cu Flavius și cu Alexandra, pentru că cei doi frați nu avuseseră ocazia să se cunoască până atunci. Îi ținea pe amândoi de mână, hoinărind prin magazinele de jucării. Copiii erau fericiți, iar tatăl îi privea cu o bucurie amară, încercând să nu se gândească la ce va urma.

După câteva ore de distracție, i-a urcat pe amândoi în mașină fără să scoată o vorbă despre locul unde urma să meargă. Ar fi trebuit să îi ducă la mamele lor care îi așteptau, dar altele erau planurile lui. A parcat pe malul unui lac adânc ,aflat la marginea pădurii. Copiii au coborât, făcând rotocoale mici de aburi din pricina gerului care le tăia respirația.

-Îți arăt eu cum se face, se distra Alexandra, încercând să își învețe fratele mai mare.

Lacul era încremenit sub gheața groasă care îl acoperea.

-Să mergem să patinăm, le-a propus tatăl.

-Da, să patinăm! Se bucura Alexandra.

Flavius nu cunoștea frumusețea jocurilor copilăriei, dar nici nu știa să se împotrivească. Alexandra s-a avântat pe gheața alunecoasă și a căzut de la primul pas :

-Mi-e frică, tati, nu mai vreau.

Laurențiu a îmbrățișat-o săruntându-i fruntea învinețită de frig și sperietură, liniștind-o părintește :

-Nu te teme! Ești cu mine și nimic rău nu ți se va întâmpla. Uite, am să te leg de corpul meu, ca să mă crezi că nu îți dau drumul.

Te iubesc, tati !

Era prima oară când fetița îi spunea asta. Și el o iubea. Ținându-și copiii aproape, Laurențiu a înaintat spre mijlocul lacului unde se zărea un ochi de apă. Alexandra era agățată de gătul lui, simțindu-se în siguranță, iar Flavius trăia în lumea lui, dar îi urma în tăcere. Trupul Alexandrei a încercat să se împotrivească și să iasă la suprafață, dar tatăl a strâns-o tare la pieptul lui puternic. Băiatul căzuse ca un bolovan lipsit de viață.

Mesajul de adio lăsat de Laurențiu a alertat pe toată lumea.

-N-o s-o mai găsești niciodată pe Alexandra ! îi spusese el Carlei.