Îl chema Ion Racoviceanu, dar tot orașul îl știa de Gioni Babalâc. Își câștigase porecla pe la 45 de ani, când se trezise într-o dimineață cu părul alb ca heroina cu care se pudra în fiecare zi.

Chestiunea nu-l deranjase prea tare, pentru că, la vremea aceea, se considera încă tânăr, iar părul alb îi dădea o distincție aparte și un farmec care lui i se părea irezistibil.

Pe atunci prietenii îi spuneau doar Gioni, pentru că Ion era un nume prea comunist cu reminiscențe peizane.

-Prietene, arăți de parcă ai fi dormit la Bellu, se speriase un amic văzându-i părul prematur albit. Aseară te-am lăsat fecior, acum arăți ca un șaman drogat.

-Femeile o să cadă ca muștele, o să vezi, îi răspunsese Gioni, el însuși șocat de schimbarea bruscă pe care o suferise peste noapte.

-Ha, ha, parcă ai fi Moș Crăciun! Ai greșit anotimpul, îi spuneau cunoscuții.

-Arăți ca un babalâc, Gioni, nu te supăra că îți spun. Există vopsea de păr pentru bărbați, ar trebui să încerci, îl sfătuise soră-sa.

Din ziua aceea, toată lumea i-a spus Gioni Babalâc și, chiar dacă la început strâmbase din nas amărându-se teribil, timpul l-a făcut să accepte, ba chiar să se prezinte singur cu acest apelativ ciudat.

Un amănunt deloc de neglijat, este acela că Gioni Babalâc era un individ foarte bogat, iar banii au acea calitate miraculoasă de a estompa orice defect al posesorului unei averi impresionante, în ochii săracilor obișnuiți să mănânce și să bea gratis la mesele generosului personaj.

Niște probleme endocrine căzute din arborele genealogic al familiei, adăugaseră trupului mărunțel al lui Gioni Babalâc vreo 50 kg în plus, pe care trebuia să le poarte cu acea aroganță a oamenilor bogați cărora le este îngăduit orice.

Dacă în tinerețe femeile i se agățau în fermoar doar grație farmecului personal, greutatea excesivă și părul alb aveau nevoie de un buget pe măsură pentru a-l face pe Gioni Babalâc frecventabil.

Gioni adora femeile, negăsind un alt sens vieții decât în sporirea numărului de cuceriri pe care le consemna, cu precizie de contabil, într-un carnețel pe care-l ținea mereu asupra lui.

Împlinise deja 60 de ani și nu-l mai mulțumea decât prospețimea fetelor abia trecute de majorat, culese de prin cluburile doldora de gâsculițe agățate de baruri.

Gioni Babalâc avea în orice local masa lui și era un real privilegiu să fii invitat să-i ții companie.

Malacii care îl păzeau erau dotați cu droguri dintre cele mai fine, iar fetele pescuite după selecții riguroase, fremătau la gândul că au fost alese.

Poate vă întrebați cum făcea Gioni Babalâc față acestor provocări, cu trupul lui tarat, care cerea mai degrabă colivă decât desfrâu.

-Doctore, catargul meu e tot în bernă. Nu știu ce naiba mi-ai dat ultima dată, că nu-l mai ridică deloc. Zici că sunt gata de autopsie după ce iau pastilele tale.

-Gioni, ca orice medicament luat în exces, nu-și mai face efectul. Poate că e vremea să accepți că îmbătrânești și pur și simplu nu mai poți. În definitiv, ai cu ce să te mândrești, ai trăit cât alții în o sută de vieți.

-Doctore, ești un bou! Străbunicul meu, la 80 de ani, mânca trei frunze de țelină și îngenunchea toate muierile din sat, iar tu îmi spui mie că medicina, după atâția ani de progres, nu a reușit să depășească puterea țelinei?

-Gioni, ești prietenul meu de atâția ani, îți înțeleg supărarea, dar o să-ți faci inima pilaf cât de curând. Vârsta, prafurile, alcoolul, pastilele, sunt o bombă cu ceas care a început să ticăie deja. O aud prin telefon, numai tu refuzi să înțelegi.

Dar viața lui Gioni Babalâc nu avea gust fără toate viciile care-i trezeau puhoaie de emoții, făcându-l să uite de haina grea a bătrâneții care începea să-l acopere.

Îl apucase disperarea după ultima seară în care se făcuse de râs în ochii prietenilor alături de care desfăcea zilnic trupuri fragede.

Se chinuise atât de tare încât leșinase și puțin a lipsit să nu-l conducă salvarea la morgă. Rușinat că a trebuit să suporte asemenea umilințe, Gioni și-a scos afară toți invitații, petrecându-i cu înjurături.

Rămas singur, s-a privit o clipă în oglinzile ce tapetau pereții încăperii ce încă mai mirosea a heroină, alcool și sex. Arăta ca un pachet de carne tocată uitată în soare, vânăt și umflat, cu grășimea topită pe margini, din pricina efortului pe care îl depusese cu o moldoveancă pe care pusese ochii de câteva zile.

Și-a atins fața, de un galben hepatic și a început să-și tragă palme zgomotoase, râzând și plângând în același timp.

Unul dintre băieții lui de încredere, alertat de zgomote, a intrat în încăpere privind, cu gura căscată, scena din fața oglinzilor.