Amedeea se integrase perfect în marea familie a rataților încă de pe la vârsta de 16 ani. Când a început să fie conștientă de importanța aspectului fizic în viața unei femei, a realizat că Dumnezeu o crease într-una din zilele lui cele mai proaste, însă cine era ea să-i ceară socoteală?

Fața ei, jalnic de comună în adolescența timpurie, suferise daune iremediabile din pricina coșurilor care săpaseră cu ură în obrazul sănătos, lăsând în urmă cratere roșiatice ce aminteau de tranșeele din război.

La vârsta la care alte fete simțeau dulceața primului sărut, Amedeea își începea existența gata ofilită, detestându-și propria imagine mai mult decât o făceau cei din jur.

-E normal să ai coșuri la pubertate, cu toții am trecut prin asta, încercau părinții să o încurajeze.

-Sunt mai găurită ca o stropitoare, dacă țin apă în gură pot uda grădina, le răspundea Amedeea cu o ironie amară.

Dar măcar dacă palmele vieții s-ar fi oprit la coșurile de pe față și tot ar fi fost bine. Însă karma nu și nu, voia mai mult pentru biata fată.

Dezamăgită de bubele care o urâțeau, alungându-i orice șansă la fericire, Amedeea s-a refugiat în mancare, degradându-și, până la epuizare, corpul și așa batjocorit de viață. Când mânca nu se mai simțea singură, mâncarea nu era perversă și ticăloasă, ea se lăsa mestecată și înghițită fără să o privească ostil.

Conștiința nu-i mai suspina strivindu-i sufletul, iar limba nu și-o mai irosea pe cuvinte de care nimeni nu era interesat, folosind-o doar pentru plăcerea mâncatului.

Aspira farfuriile de câte ori se așeza la masă, făcându-i concurență buretelui de vase care rămânea fără niciun rost pe lume.

La 20 de ani Amedeea cântărea 95 de kilograme, iar fața ei de om bine hrănit, accentuată de grumazul de vită, spunea povestea tristă a tuturor grașilor singuri ce își trăiesc viața pe marginea farfuriei, ori în cutii ermetice de plastic, duhnind a sosuri și făină.

Coșurile de pe față nu pieriseră odată cu pubertatea și acum duceau o viață de huzur , hrănindu-se cu sebumul ce colcăia din abundență pe obrajii îngroșați de straturi de grăsime.

-Arăți mai rău ca o vacă! I-a strigat un bărbat pe care îl călcase, din greșeală, pe picioare, provocându-i o durere acută.

Atât i-a trebuit Amedeei să audă- ea, îngerul blândeții, profitând de forța pe care i-o dădea greutatea în exces, l-a pocnit pe mitocan direct peste figură, înstrăinându-l de cei doi dinți frontali care s- au împrăștiat pe asfalt.

Puține momente de fericire trăise în viață eroina noastră, iar imaginea cu acel individ însângerat căzut la pământ era unul dintre ele.

Toată bărbația lui se transformase într-o cârpă de bucătărie, cu care Amedeea mătura țărâna în care îl aruncase.

Satisfacția de a-l vedea căzut parcă avea gust, o simțea pe vârful limbii, iar stomacul o digera cu ardoarea sucului gastric. Cu moaca scofâlcită și știrbă, bărbatul care o jignise i-a strigat :

-Ești și vacă și proastă! O să îți fac plângere penală.

Amedeea nici nu realizase că în jurul scenei se așezaseră cercuri de gură cască, privind curioși la ce avea să se întâmple și încurajând-o pe fată să nu dea înapoi.

Unii dintre ei captaseră povestea pe telefoanele mobile, pentru că nu vezi în fiecare zi o femeie lovind un bărbat în plină stradă.

Victima în schimb, deși rănită și însângerată, nu adunase decât dispreț, iar ultimele cuvinte de ocară adresate Amedeei înfuriaseră și mai tare mulțimea.

-Mai dă-i câteva, ca să priceapă.

-Lovește-l, fetițo, e un porc!

Dar micile scântei de luciditate care începeau să se aprindă în capul plin de idei al Amedeei, au oprit-o brusc, deși tare și-ar fi dorit să-l mai lovească o dată pe acel necunoscut care o făcuse vacă. Ochii i se rostogoleau de jur împrejur, încercând să găsească o scăpare. Presiunea mulțimii începea să o neliniștească, simțea nevoia să fugă.

Teama își făcea încet, încet, culcuș în inima ei, iar mâncarea ce aștepta în stomac i s-a întors brusc și în cascadă, vărsându-se direct în capul individului care se străduia să se ridice.

-Acum chiar o să mori, vacă împuțită, i-a strigat bărbatul cu un rânjet de pechinez turbat plin de vomă.

Inima Amedeei bătea dezordonat, iar ei îi venea să leșine. Parcă i se golise și creierul nu doar stomacul, stătea nemișcată așteptându-și sfârșitul, moale ca o găină cu lama cuțitului în beregată.

În depărtare se auzeau sirenele poliției alertate de publicul spectator.

Neliniștea, încrețită pe fruntea femeii, se zbătea între frică și dorința de a fugi. Dintr-o dată se simțea grasă și sleioasă ca un butoi de untură, care mai degrabă se rostogolește decât să alerge.

-Vaco, i-a strigat din nou imbecilul care nu pricepuse mare lucru din lecția pe care o primise.

Vorbele acestea avuseseră asupra Amedeei efectul unui topor înfipt în frunte și, constientă că își va nărui iremediabil viitorul, a sărit ca o săgeată din arc, proiectând în țeasta calomniatorului o bucată din bordura desprinsă a unui trotuar.

Deși avea circumstanțe ușurătoare, șoaptele dezaprobatoare din partea mulțimii începeau să se plimbe de la o ureche la alta, până au căpătat glas.

-Femeia e nebună, i-a crăpat capul ca pe un dovleac!

-Huo! Criminala, puscărie!

Ce pot face câteva cuvinte încăpute în guri stângace! Amedeea plutea în nedumerire – mai devreme mă iubeau, acum mă urăsc.

Glasurile fără chip începeau să o jignească mai rău decât mortul, înfruptându-se din nenorocirea care tocmai pusese stăpânire pe viața ei.

Polițiștii, făcându-și loc cu greu printre judecătorii sociali, au încătușat-o, reușind, cu greu, să o înghesuie pe bancheta din spate a unei mașini care avea să o conducă în fața procurorilor.

Ce stupid se termina viața ei...

Încerca să își amintească unde plecase de dimineață, de ce i se năzărise acelui individ să o facă vacă, cum de reacționase ea atât de violent.

Se trezise cu gândul să meargă la piață. E sezonul roșilor și al castraveților care merg al naibii de bine cu brânza sărată de oaie și cu puțină slăninuță cu boia. Și afumată, musai să fie afumată, că altfel îi taie ceapa tot gustul.

Îl călcase din greșeală pe acel bărbat, iar el ripostase, cu gura lui mare și spurcată. Pentru el fusese o luptă fără victorie, oricum era la fel de nefolositor ca un șobolan., gândea Amedeea.

Femeia ajunsese în fața anchetatorilor pentru a fi audiată, dar era atât de flămândă încât ar fi ucis din nou pentru o îmbucătură.

-Fetițo, te așteaptă ani grei de pușcărie, tocmai ai omorât un om.

-Aveți ceva de mâncare? Orice!