Arta pierdută a dezacordului. Borges, Sabato și reforma administrativ-teritorială
- Nicolae Comănescu
- 20 noiembrie 2026, 10:20
Nu mă pot dumiri: în ce moment am pierdut, aproape fără să observăm, arta de a sta de vorbă cu cineva care nu gândește asemenea nouă și cum am ajuns să considerăm dezacordul nu un prilej de reflecție, ci o ofensă personală, o provocare la care trebuie răspuns imediat, eventual prin umilirea celuilalt, pentru ca propria noastră convingere să rămână neatinsă?
Trăim într-o epocă în care se vorbește enorm despre dialog, despre toleranță și despre libertatea opiniilor, dar în care disponibilitatea de a asculta a devenit aproape o ciudățenie, iar omul care admite că adversarul său ar putea avea dreptate riscă să fie privit cu suspiciune chiar de către cei care, până atunci, îl consideraseră de-al lor.
Privesc televiziunile de rit neomarxist-globalist, care și-au alcătuit adevărate garnituri de analiști, în care profesori universitari, politologi, sociologi și alți reprezentanți ai lumii academice au fost transformați în interpreți permanenți ai actualității și mă surprinde nu atât precaritatea unora dintre argumentele lor, cât perfecta înțelegere care domnește între invitații aceleiași tabere.
Fiecare știe dinainte ce va spune celălalt, fiecare îi confirmă opiniile, fiecare adaugă o nouă condamnare a adversarilor, astfel încât ceea ce ar trebui să fie o dezbatere între inteligențe diferite ajunge să semene cu o reuniune a unor credincioși care își repetă, pentru propria liniște, adevărurile deja stabilite. În asemenea împrejurări, titlul universitar nu mai pare să garanteze independența gândirii, ci să ofere un plus de autoritate unor certitudini politice, iar intelectualul, care ar trebui să introducă îndoiala acolo unde politicianul cultivă convingerea, sfârșește prin a împrumuta tocmai limbajul și reflexele acestuia.
Am ajuns astfel să asistăm la o stranie asemănare între comportamentul unor oameni de cultură și acela al politicienilor care se exprimă cu dificultate, dar care au dobândit o extraordinară ușurință în a-i condamna pe ceilalți. Deosebirea dintre ei nu mai este una de substanță, ci de vocabular, de dicție și de felul în care își împachetează disprețul.
Unii folosesc formule academice, ceilalți expresii rudimentare, dar amândouă categoriile par uneori convinse că dialogul începe abia după ce interlocutorul a acceptat să le dea dreptate. Dificultățile formării guvernului României au oferit suficiente prilejuri pentru a observa cât de complicată a devenit simpla așezare la aceeași masă a unor oameni care pretind că urmăresc binele aceleiași țări.
Negocierile, compromisurile, declarațiile contradictorii și justificările succesive au alcătuit un spectacol în care interesul public a fost invocat necontenit, fără ca publicul să poată înțelege întotdeauna cât din această agitație a aparținut preocupării pentru viitorul României și cât calculelor privind conservarea puterii. Iar recenta discuție despre reorganizarea administrativ-teritorială a României mi se pare un exemplu și mai potrivit pentru a înțelege ce anume ne lipsește.
O problemă de asemenea amploare, care privește nu numai funcționarea instituțiilor, ci și existența unor comunități, identitatea unor locuri, memoria unor provincii și felul în care oamenii își vor administra viața de fiecare zi, ar merita o conversație națională de o cu totul altă profunzime. Ar fi trebuit, de la început, să fie (măcar) menționată Academia Română, posesoarea unor ample studii despre acest subiect.
Abia după consultarea Academiei ar fi trebuit să-i putem vedea la aceeași masă pe cei care doresc reforma și pe cei care se tem de consecințele ei, pe istorici și economiști, pe sociologi și administratori, pe reprezentanții satelor și ai orașelor, preocupați nu să-și demonstreze superioritatea, ci să descopere împreună o soluție.
Numai că însăși posibilitatea unei asemenea întâlniri pare amenințată de obișnuința noastră de a împărți orice problemă în două tabere, înainte chiar de a fi înțeles despre ce este vorba.