Numele lui era Roberto și venise pe lume cu acea bucurie neprefăcută a pruncului care așteaptă prima îmbrățișare a mamei și ochii scânteind de fericire ai tatălui.

Era atât de micuț, încât chiar și greutatea unui sărut l-ar fi apăsat, o fărâmă de om cu gura mare și ochii plânși, dar gata să lupte pentru viață cu toate puterile.

-E băiat, i-au spus medicii de la camera de gardă Laurei. Vrei să îl păstrezi ?

-Că doar nu l-oi arunca la gunoi, s-a apărat femeia, cuprinsă brusc de patima dragostei materne.

Nașterea lui Roberto îi spintecase măruntaiele, dar Laura nu era o mamă cu sânge stricat ca să-și abandoneze copilul abia născut. S-a pierdut toată când i l-au pus în brațe și, pentru prima dată în scurta ei viață, plângea lacrimi de fericire.

Simțea că până atunci trăise fără niciun folos, târându-și anii într-o existență tristă și exasperantă, săracă și golită de împliniri elementare. Laura abandonase școala la 14 ani pentru a se dedica trup și suflet străzii. Mai bine zis trup, pentru că bărbații nu dădeau doi bani pe sufletul unei prostituate rătăcite printre tirurile staționate într-o parcare de la marginea orașului.

I se spunea Laura gaura, poreclă de care era foarte mândră. Bărbații o iubeau la tarife mari în primii ei ani de activitate, însă munca în exces o storsese de vlagă, scofâlcindu-i trupul degradat și batjocorit până în ultimul hal.

Începuse să se drogheze, ca să-și aburească mintea, agățându-se ca un copil de acele momente în care totul era frumos, când gândurile ei zburau pe deasupra jegurilor ce o posedau animalic pe câțiva lei. Drogurile îi dădeau aripi și suflet de fluture.

Când a rămas gravidă cu Roberto avea deja o tolbă de regrete care o cocoșaseră. Dar întotdeauna Laura sfârșea prin a se ierta, spunându-și că, la urma urmei, nu e decât un om obligat să trăiască într-o lume crudă și săracă.

A decis să păstreze copilul, cu toată împotrivirea colegelor de muncă. A renunțat la droguri pentru că, în primele luni de sarcină totul i se părea acru și tăios, ori uscat și amar. Până și bărbații începuseră să aibă gust, iar Laura le simțea duhoarea până în stomac.

Încerca din răsputeri să iasă din mocirla în care viața o scufundase, așa că s-a angajat ca femeie de serviciu la un bar, iar prima ei meseria o mai practica doar ocazional, pentru rotunjirea veniturilor.

Pântecele începea să i se contureze vizibil și numai bărbații cu fetișuri bizare mai acceptau sexul cu o gravidă. Laura muncea în silă, iar într-o seară, o namilă de om, neagră și scofâlcită de vărsat de vânt a bătut-o fără milă și fără să-i pese că în trupul ei un suflet mic se chinuia să supraviețuiască. Cu ultimele puteri Laura a chemat salvarea, iar medicii au reușit, ca prin minune, să salveze copilul.

-E prematur, dar e sănătos! O liniștise neonatologul.

După două săptămâni de stat în spital Laura și Roberto au plecat acasă. Femeia s-a refăcut greu după operația de cezariană, iar despre întors la muncă nici nu se putea pune problema. Toate rezervele ei financiare se topiseră în câteva luni și un palid regret începea să-i macine sufletul.

-De ce naiba mi-a trebuit copil ?

-Du-l la un centru de zi, a sfătuit-o o colegă. N-ai grija lui și îl iei acasă doar seara.

Laura jurase pe ceruri, pe viață și pe moarte că nu-și va abandona niciodată copilul, dar pierduse sentimentul realității când își luase un astfel de angajament.

Cu credința profund zdruncinată și cu finanțele epuizate a decis, într-un final, să-l lase pe Roberto în grija temporară a statului. Copilul împlinise doi ani, dar numai în locul Laurei să nu fi fost în tot acest timp. Privind-o, aveai imaginea sacrificiului fizic împins până la granița dintre viață și moarte.