Odată cu decolarea aparatului de zbor, românii au perceput că dictatorul a fugit lăsând în urmă atât o țară în haos cât și numeroase întrebări fără răspuns. Însă cum ar fi arătat istoria dacă Ceaușescu nu ar fi ales calea aerului pentru a scăpa de furia manifestanților? Dintre informațiile foarte puțin cunoscute și dezbătute în spațiul public referitoare la ultimele zile ale cuplului dictatorial, una dintre cele mai interesante este legată de tunelurile și adăposturile din subsolurile sediului Comitetului Central (devenit astăzi Ministerul Afacerilor Interne).

Burdușite cu muniție și pregătite pentru a face față oricăror amenințări, căile subterane de evacuare păreau varianta ideală pentru evacuarea în siguranță a Cârmaciului țării.

În momentul culminant al protestelor din Decembrie 1989, apropiații lui Ceaușescu luaseră în calcul posibilitatea unei eventuale evacuări în condițiile unui posibil asalt al populației revoltate. Informația transmisă în spațiul public timp de 31 de ani cum că generalul Stănculescu a fost cel care l-a gonit pe Ceaușescu din clădirea Comitetului Central nu este susțiuntă de nicio dovadă.

Cu siguranță a avut o puternică influență asupra șefului statului în luarea acestei decizii, însă Ceaușescu avea oricând această posibilitate de a se retrage într-un loc mult mai sigur pentru el și pentru apropiații săi, cu toate că, dorința lui de a lupta pentru idealul socialist a primat întotdeauna.

Tunelurile și adăpostul subteran, o soluție

Mihai Hârjeu, secretarul personal al lui Ceaușescu: “În momentul în care a plecat, Manea mi-a dat patru chei care mi-a spus că sunt de la adăpostul subteran al clădirii și mi-a spus: «Aceasta este pentru orice eventualitate, ca precauție; le las dacă este nevoie, să apeleze la ing. Voicu – care era intendentul administrativ al clădirii – și la un ofițer de la Direcția aV-a, de la tehnic (sau subofițer) Sârbu – care venea dimineața și verifica cu aparatură toată
clădirea.»” (1)

La primele ore ale dimineții zilei de 22 decembrie, dictatorul primește lovituri decisive. Deși accesul spre Centrul Capitalei era blocat de baraje puternice ale armatei și forțelor de ordine, muncitorii de pe marile platforme industriale, funcționarii, studenții și elevii, constituiți în coloane uriașe, se îndreptau spre sediul central al puterii scandând cu vehemență: “Jos dictatorul! Libertate! Veniți cu noi! Ceaușescu pică/ Nu vă fie frică! Ceaușescu judecat! Luptăm/Murim/ Și liberi să fim.”

Prin urmare, varianta retragerii conducerii supreme din sediul Comitetului Central reapăruse ca necesitate. Colonel Florea Lăzărescu, șef al Serviciului III- operații și verificări tehnice de Securitate din Direcția aV-a mărturisea că: “Pe la ora 09:00, generalul Neagoe mi-a cerut să-i aduc cheile de la adăpost. Acest adăpost era antiatomic și antichimic și nu numai pentru președinte; era un punct de comandă în situații deosebite, fiind dotat și amenajat în acest scop. El aparținea Comandamentului Apărării Civile, dar pentru că eram aici, prin atribuțiile prevăzute, aveam sarcina și obligația ca împreună cu ei să verificăm dacă se regăsește în permanență în stare de funcționare. Un rând de chei era la ei, unul la Manea (acesta îi predase cheile lui Mihai Hârjău în seara de 21 decembrie), secretarul lui Ceaușescu, iar al treilea la dispeceratul direcției într-o cutie sigilată, cu mențiunea că nu se ridică decât de generalul Neagos și colonelul Lăzărescu. Posibilitățile de ieșire din adăpost erau două: una, în parcul din fața C.C., dar aici era mulțimea și nu puteau să iasă, iar alta, în spatele sălii plenarelor, unde se găsesc instalații de ventilație, și deci nici pe acolo nu se putea ieși. Mai era una spre Intercontinental, dar făcându-se metroul a fost întreruptă și blocată. I-am lăsat
cheile lui Neagoe și am plecat.” (2)

Locotenent-colonel Ion Tălpeanu, aghiotantul prezidențial, vine cu informații în plus privind acest plan de evacuare: “Era un tunel. Deci, din Cabinet, există în spate acolo, unde e bucătăria, o ușă. Și pe ușa aceea se coboară într-un tunel, din câte știu, dar n-am intrat niciodată în el. Dar era o variantă de ieșire. Cheia de acolo se găsea la domnul Manea. Deci dânsul ținea cheia și știa și colonelul Lăzărescu, pentru că în momentul în care s-a întâlnit cu
Bălașa (maior, aghiotant la Nicolae Ceaușescu), i-a zis: hai să-ți arăt unde este tunelul!” (3)

Rolul acestui tunel subteran era de a face legătura între fostul Comitet Central, Palatul Victoria, finalizând acest traseu cu zona Primăverii, unde se afla și reședința șefului statului. Prin urmare, soții Ceaușescu bănuiau ce avea să se întâmple, și aveau posibilitatea de a părăsi Comitetul Central. L-au chemat pe căpitanul Nicolae Matei, ofițer din Direcția aV-a, care răspundea de îngrijirea celor doi câini ai soților Ceaușescu. În jurul orei 10:00, înainte de ședința CPEx, aceștia l-au chemat de la reședința din str. Primăverii pentru a prelua cei doi câini și pentru a-i duce înapoi la reședință. Ion Dincă: “Ofițerul acesta a declarant în fața completului de judecată, câ în ziua de 22 decembrie 1989, a venit la sediul C.C. al P.C.R. să ia cei doi câini ai lui Ceaușescu și să-i ducă la reședință.” (4)

Cu toate acestea, planul acestei posibilități discrete de evacuare nu a fost niciodată pus în practică. Și asta pentru că, în ciuda percepției publice, adevărul este că Ceaușescu nu și-a dorit să fugă sau să se ascundă, ci încă spera într-un miracol. Având intenția de a-și regrupa oamenii loali și a recăpăta controlul, încă mai credea în susținerea maselor cărora le erau răpite “cuceririle revoluționare”.


Note

1. Arhiva Senat, Stenograma 40, p. 25

2. Arhiva Senat, Stenograma 29, p.17-19

3. Arhiva Senat, Stenograma Ion Tălpeanu, 26 iulie 1994, p.6

4. România Liberă, 4 martie 1993