Sursa foto: Pixabay
Din cuprinsul articolului
Misiunea Artemis, lansată de NASA, promite să deschidă noi perspective asupra Lunii, de data aceasta explorând zone încă necunoscute și aducând informații care ar putea rezolva mistere vechi de decenii. Deși oamenii au pășit pe suprafața lunară în anii ’60 și ’70, numeroase întrebări rămân fără răspuns, informează scientificamerican.com.
Misiunea Artemis ar putea rezolva în sfârșit trei mistere majore ale Lunii
Toate privirile lumii sunt îndreptate acum spre NASA, care a lansat astronauți în jurul Lunii pentru prima dată în peste 50 de ani. Administratorul agenției, Jared Isaacman, a subliniat că misiunea Artemis II reprezintă doar primul pas într-un plan ambițios al Statelor Unite de a duce prezență umană și robotică pe Lună.
Deși este cel mai apropiat corp ceresc de Pământ, cunoștințele noastre despre Lună rămân surprinzător de limitate. Astronauții Apollo au adus înapoi roci și au desfășurat experimente temporare, iar în prezent majoritatea informațiilor provin din sateliți, observații de pe Terra și recentele misiuni chineze de prelevare a probelor.
Fără date suplimentare colectate direct pe suprafața lunară, oamenii de știință nu pot răspunde încă marilor întrebări legate de originea și evoluția sistemului solar și a Pământului. Ritmul accelerat al noilor misiuni, atât cu echipaj uman, cât și robotic, realizate de agenții spațiale și de industria privată, aduce însă speranța că aceste lacune vor fi completate,
Luna, spre deosebire de Pământ, a păstrat în straturile sale cele mai vechi dovezi geologice, oferind un „laborator perfect” pentru cercetare, potrivit Sarei Russell, specialistă în științe planetare la Muzeul de Istorie Naturală din Londra. Pe măsură ce explorarea lunară se intensifică, oamenii de știință și-au stabilit deja o listă de mistere majore pe care speră să le dezlege odaată cu această misiune.
Astronauți. Sursa foot. NASA
Luna este vie? Misterul geologic al satelitului Pământului
Luna, mult mai mică decât Pământul, și-ar fi pierdut de mult căldura primordială, iar mostrele aduse pe Terra sugerează că depozitele sale de elemente radioactive sunt limitate. De asemenea, atracția gravitațională a Pământului nu ar trebui să genereze o încălzire semnificativă prin maree.
Totuși, seismometrele încă înregistrează „cutremure lunare” superficiale, iar unele dovezi sugerează că vulcanismul de pe Lună ar putea fi „abia” de acum 100 de milioane de ani, un interval extrem de scurt la scară geologică.
„Ne întrebăm dacă Luna mai este activă din punct de vedere vulcanic”, spune Thomas Watters, cercetător senior la Centrul pentru Studii Pământului și Planetare al Muzeului Național al Aerului și Spațiului din Washington, DC. Pentru a răspunde, oamenii de știință trebuie să înțeleagă structura internă a satelitului:
„Trebuie să știm dacă miezul Lunii este solid sau lichid”, adaugă Yuqi Qian, geolog lunar la Universitatea din Hong Kong.
Instrumentele cheie pentru acest demers sunt seismometrele, care pot folosi cutremurele pentru a „scana” interiorul Lunii. Până în prezent, însă, datele disponibile provin din seismometrele instalate de misiunile Apollo până în 1977, toate amplasate pe partea vizibilă a Lunii. „Nu avem informații despre partea nevăzută”, explică Qian.
Cercetătorii se bazează pe astronauții misiunii Artemis
Situația se va schimba curând. Misiunea Artemis IV, programată pentru 2028, va duce astronauți în apropierea polului sud lunar, echipați cu Stația de Monitorizare a Mediului Lunar (LEMS), un set de seismometre de ultimă generație.
În paralel, inițiativa NASA CLPS va instala robotic o rețea de senzori pe fața nevăzută a Lunii, iar China plănuiește, de asemenea, să aducă seismometre în timpul viitoarelor sale aselenizări. Nicholas Schmerr, seismolog la Universitatea din Maryland, explică: „Astronauții Artemis vor pune bazele unei rețele seismice globale pentru Lună.”
Mostrele lunare rămân la fel de importante. Rocile aduse de misiunile Chang’e 5 și 6 arată că vulcanismul a fost activ până acum două miliarde de ani. Pentru a înțelege epocile mai recente, cercetătorii au nevoie de materiale mai tinere și, ideal, de probe din mantaua lunară, partea inferioară primordială a scoarței. Dacă aceste roci conțin mai mulți radioizotopi decât se credea, ar putea explica de ce Luna continuă să fie geologic activă mult după presupusa „moarte” a sa.
Fața apropiată a Lunii. Sursa foto: NASA
Cum s-a format Luna: mistere și teorii
Cea mai cunoscută teorie despre originea Lunii sugerează că o protoplanetă de mărimea lui Marte, numită Theia, a intrat în coliziune cu Pământul primitiv. Resturile ambelor corpuri s-ar fi contopit rapid, dând naștere Lunii.
Această explicație nu rămâne doar la nivel de legendă: simulările computerizate și dovezile geochimice o susțin puternic. Totuși, mostrele extrase din mantaua Lunii ar putea oferi teste suplimentare pentru această ipoteză, iar studiile geofizice ar putea explica una dintre cele mai bizare caracteristici ale satelitului nostru natural.
Fața vizibilă a Lunii este dominată de vaste câmpuri de rocă vulcanică solidificată, în timp ce cealaltă emisferă este lipsită de asemenea formațiuni și seamănă mai mult cu Mercur: acoperită de cratere și creste muntoase zimțate. Motivul pentru care Luna are două fețe atât de diferite rămâne un subiect de cercetare.
O explicație ar fi: în urmă cu miliarde de ani, Luna orbita mult mai aproape de planeta noastră și a devenit blocată mareic, ceea ce înseamnă că o emisferă era mereu orientată spre Pământ. În acele vremuri, Pământul era un glob topit de magmă, iar fața Lunii îndreptată spre planetă s-ar fi încălzit intens. Rocile vaporizate și-au găsit drumul spre partea nevăzută a Lunii, formând o crustă mai groasă și mai granuloasă.
Seismologia ar putea aduce răspunsuri suplimentare. O rețea de seismometre, mai ales pe fața îndepărtată a Lunii, ar putea dezvălui structura internă a satelitului. „Înțelegerea structurii Lunii este esențială pentru a descifra atât formarea sa din resturile unui impact uriaș, cât și evoluția ulterioară,” explică Russell, cercetător în domeniu.
Misterul apei lunare: de unde provine și cum va putea fi găsită
NASA își concentrează atenția asupra polului sud al Lunii, nu doar pentru explorare, ci și pentru a pune bazele unei posibile colonii. Craterele permanent umbrite din această zonă ascund cantități misterioase de gheață, resursă esențială pentru apă potabilă, agricultură și producerea combustibilului pentru rachete.
Imaginile și datele transmise de Lunar Reconnaissance Orbiter indică existența unor depozite de gheață în fundul acestor cratere întunecate, confirmând ipoteza oamenilor de știință că polul sud lunar ar putea fi un rezervor natural valoros de apă.
Explorarea directă a acestor zone va fi în mare parte realizată de roboți. Roverul VIPER (Volatiles Investigating Polar Exploration) va detecta apa subterană și va utiliza un burghiu pentru a verifica prezența acesteia. În paralel, viitorul Lunar Terrain Vehicle, fie pilotat de astronauți, fie operând autonom, va efectua misiuni similare.
Și originea apei pe Pământ rămâne încă un mister
Instrumentul Lunar Dielectric Analyzer va completa aceste investigații, identificând curenții electrici din sol care semnalează gheța ascunsă. „Acest lucru ne va ajuta să înțelegem unde se află apa pe Lună și în ce formă există”, explică Russell, unul dintre oamenii de știință implicați în proiect.
Descoperirea apei lunare are și implicații fundamentale pentru știință. Originea apei pe Pământ rămâne încă un mister: cometele bogate în gheață sau asteroizii mai uscați sunt principalii suspecți. Analizele geochimice sugerează că asteroizii ar putea fi sursa principală, însă concluzia nu este definitivă.
Investigarea gheții din craterele lunare, conservată timp de miliarde de ani, ar putea oferi indicii cruciale. „Dacă găsim gheață pe Lună, ea ar putea fi mai primitivă decât cea de pe Pământ”, spune Qian. Iar datorită istoriei comune a Pământului și Lunii, Russell adaugă: „Originea apei de pe Lună este probabil aceeași cu cea de pe Pământ. Misiunea este clară: oamenii de știință trebuie doar să o descopere”.
