Curtea Supremă a dat verde pentru exhumarea lui Franco, subiect care agită Peninsula Iberică.

„ Pentru un mort, este al naibii de viu ăsta”, acela! Această zicală, foarte frecventă între spanioli, este din nou în vigoare în aceste zile pentru a se referi la dictatorul care le-a condus destinul mai bine de patru decenii.

Francisco Franco, un dictator pe care, paradoxal, o majoritate a populației nu l-a cunoscut, mult timp trecând de la moartea sa, la 20 noiembrie 1975, în urmă cu aproape 44 de ani.

Discuții arzătoare sunt acum, în urma deciziei instanței, privind rămășițele pământești ale celui care a fost îngropat cu mare pompă în monumentala bazilică din Valle de los Caidos, scrie AFP.

O parte din opinia publică din Spania - de obicei stânga - consideră că este urgent ca Franco să fie exhumat și reînhumat în mai discretul cimitir Pardo. Cealaltă parte se întreabă care este nevoie de a mai agita rămășițele unui om care se află în bazilica din Valle de los Caidos de atâta timp.

Primii consideră scandaloasă prezența lui Franco în acest mausoleu, mai ales că se află pe un mormânt de 33.000 de cadavre rezultate din războiul civil din 1936-1939 și din primii ani ai dictaturii.

Ceilalți subliniază că nu trebuie să „redeschidem răni vechi” și că trecutul trebuie lăsat la locul lui. Această divizare radicală între ceea ce deja se cheamă „cele două Spanii” este poate cea mai marcantă moștenire a fostului dictator.

Scriitorul Javier Cercas estimează: „În fond, franchismul a lăsat două moșteniri fundamentale: gruparea teroristă terorist ETA (dizolvată în martie 2018) și cultura intoleranței. Și dacă este un astfel de subiect de fricțiune - care, de altfel, împinge majoritatea spaniolilor să nu se apropie de el - este pentru că nu a existat nicio lucrare de memorie în acest sens”.

Franco a fost înmormântat, dar nu ambiguitatea lui. „În altă parte”, spune istoricul Julian Casanova, „s-a făcut acest lucru: defascizarea în Italia, denazificarea în Germania.În Spania, nu a existat o defranchizare reală. A avut loc o tranziție destul de reușită către democrație, dar nu a fost însoțită de condamnarea fără echivoc a unui regim”

Când a ajuns la putere în 2004, socialistul José Luis Zapatero - al cărui bunic a fost un republican împușcat de franchiști - a fost primul care a adoptat o lege a „recuperării memoriei istorice”. De atunci, multe morminte masive ale războiului civil au fost redeschise, străzi sau locuri publice care poartă numele de Franco - sau „generalissimo”, sau numele generalilor săi - au fost suprimate, cu unele excepții.

Condamnarea oficială a dictaturii lui Franco, promovată în mod regulat de socialiști, nu a fost niciodată consensuală: în trei ocazii, în 2003, 2013 și 2015, Partidul Popular (moștenitor al Alianței Populare, formațiune franchistă) a respins o astfel de inițiativă printr-un refuz frontal sau prin abținere. Acesta este motivul pentru care „cel mai viu dintre morți” mai are încă multe „zile” înaintea sa.

Mai ales în săptămânile următoare, cu orizontul alegerilor legislative din 10 noiembrie: stânga spune că Franco trebuie exhumat cât mai curând, dreapta subliniază că socialiștii îl transformă deja în instrument electoral .