Sistemul global de control al armelor, în colaps

Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ

Relația transatlantică traversează una dintre cele mai tensionate perioade din ultimele decenii, iar ruptura de ton dintre Europa și Statele Unite a devenit vizibilă chiar și în spații aparent apolitice, precum un stadion de fotbal. Episodul huiduielilor de pe stadionul San Siro a devenit rapid un simbol al acestei degradări. Când vicepreședintele american JD Vance și soția sa, Usha Vance, au apărut pe ecranele uriașe ale arenei, reacția publicului a fost imediată și zgomotoasă.

În timp ce sportivii americani prezenți la eveniment au fost aplaudați, prezența politică a lui Vance a declanșat un val masiv de huiduieli. Incidentul nu a fost unul întâmplător. În ultimele luni, tensiunile dintre Washington și Bruxelles s-au acumulat pe fondul retoricii dure a administrației Trump–Vance: amenințări cu tarife vamale, critici repetate la adresa Uniunii Europene și chiar reluarea ideii controversate privind „cumpărarea” Groenlandei.

Pentru o parte a opiniei publice europene, San Siro a devenit locul unei reacții spontane față de ceea ce este perceput drept o atitudine arogantă a Statelor Unite.

Întrebată la emisiunea Europe Today de la Euronews, despre acest episod, șefa diplomației europene, Kaja Kallas, a surprins printr-un răspuns direct și lipsit de nuanțele conciliatoare obișnuite: „Am auzit multe cuvinte nu tocmai plăcute din partea Statelor Unite cu privire la Europa. Desigur, publicul nostru are și el o mândrie, o mândrie europeană. Așa se vede”, a declarat ea.

Declarația marchează o schimbare clară de ton la nivelul Bruxellesului. Spre deosebire de abordarea mai prudentă a predecesorilor săi, Kallas nu a încercat să minimalizeze incidentul și nici să condamne reacția publicului. Dimpotrivă, ea a validat huiduielile ca pe un răspuns firesc la presiunile și criticile venite dinspre Washington. Mesajul implicit este unul de tip „oglindă”: dacă Europa este tratată de sus, nu ar trebui să se aștepte la aplauze. Această poziționare este însă riscantă. La Washington, comentariul a fost deja perceput ca o provocare.

Președintele Donald Trump s-a declarat „surprins” de reacția publicului european, afirmând că este convins că JD Vance este apreciat. Într-un climat deja marcat de tensiuni comerciale, astfel de schimburi de replici pot alimenta dorința de represalii economice sau politice.

În același timp, pentru mulți lideri europeni, mesajul transmis de Kaja Kallas poate fi unul necesar. Există tot mai mult sentimentul că Europa nu mai poate juca rolul „elevului cuminte” în relația transatlantică și că unitatea europeană se consolidează și ca reacție de autoapărare față de presiunile externe. Prin această intervenție, Kallas pare să fi tras o linie clară: diplomația politicoasă, cu mănuși, lasă loc unei diplomații a demnității. Un incident petrecut pe un stadion a fost astfel transformat într-un semnal politic mai larg – acela că Europa își afirmă deschis coloana vertebrală într-o relație transatlantică tot mai dificilă.

Dispariția acordurilor militare o pierdere de hârțogărie diplomatică?

În condițiile acestor relații transatlantice a apărut o nouă problemă globală: problema vidului de tratate militare. În anii anteriori, tratate fundamentale de control al armelor au fost abandonate. Printre acestea se numără Acordul privind Forțele Nucleare cu Rază Intermediară de Acțiune (INF), care a eliminat în mare măsură desfășurarea armelor nucleare cu rază scurtă și medie în Europa. A urmat Tratatul Cer Deschis, care permitea statelor semnatare, inclusiv Statele Unite și Rusia, să efectueze zboruri de recunoaștere neînarmate deasupra teritoriului celuilalt, pentru a monitoriza activitățile militare.

De asemenea, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa a limitat timp de decenii numărul de tancuri, trupe și sisteme de artilerie pe care Rusia și statele membre ale NATO le puteau desfășura pe continent. Dispariția acestor acorduri nu reprezintă doar o pierdere de hârțogărie diplomatică este, mai degrabă, prăbușirea unui sistem global de avertizare timpurie, construit pentru a preveni erorile de calcul, reacțiile impulsive și escaladarea accidentală. Concluzia este una sumbră: lumea a trecut de la un sistem bazat pe reguli, verificări și transparență, la unul dominat de presupuneri de tip „worst-case scenario”/”cel mai prost scenariu”.

Paradoxal, lumea anului 2026 este mai fragilă decât cea din timpul Războiului Rece.

Atunci existau două blocuri rivale care comunicau și acceptau reguli clare de verificare. Astăzi, există trei mari jucători nucleari – Statele Unite, Rusia și China – între care nu funcționează niciun tratat activ de monitorizare strategică, în timp ce tehnologiile disponibile sunt incomparabil mai rapide și mai letale: rachete hipersonice, sisteme automatizate și inteligență artificială aplicată în domeniul militar.

În lipsa unor cadre juridice comune, lumea intră într-o fază de „anarhie strategică”, în care descurajarea nu se mai bazează pe echilibru și predictibilitate, ci pe imprevizibilitate și pe capacitatea de reacție rapidă. Este un teren periculos, în care stabilitatea globală devine din ce în ce mai dependentă de instinctele de supraviețuire ale marilor puteri, nu de reguli împărtășite.

De la reguli la anarhie: moștenirea START I într-o lume fără tratate!

La începutul anului 2026, arhitectura internațională de control a armelor nucleare se află într-un punct critic. O privire de ansamblu asupra tratatelor expirate sau abandonate în ultimele decenii arată o degradare accelerată a mecanismelor care, timp de peste jumătate de secol, au funcționat ca un veritabil sistem de alarmă împotriva unui război nuclear.

Primul Tratat START, semnat în 1991 de Statele Unite și Uniunea Sovietică, limita fiecare parte la maximum 6.000 de focoase nucleare. A fost un acord emblematic al finalului Războiului Rece, menit să reducă riscul confruntării strategice directe. Tratatul START I (Strategic Arms Reduction Treaty) a fost semnat la 31 iulie 1991 de președintele Statelor Unite, George H.W. Bush, și de liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, marcând un moment de cotitură în istoria securității globale.

Ceremonia de semnare a avut loc la Moscova, într-un context geopolitic extrem de fragil, cu doar cinci luni înainte de dizolvarea oficială a Uniunea Sovietică. Tratatul a fost rezultatul final al eforturilor de detensionare din ultimii ani ai Războiului Rece și a consfințit începutul unei noi ere în relațiile dintre marile puteri nucleare. START I a fost primul acord internațional care nu s-a limitat la plafonarea arsenalelor strategice, ci a impus reduceri reale și verificabile ale acestora.

În baza tratatului, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost obligate să reducă semnificativ numărul focoaselor nucleare strategice desfășurate, introducând totodată mecanisme stricte de verificare și inspecție. Impactul a fost major: aplicarea START I a dus la eliminarea a aproximativ 80% din totalul armelor nucleare strategice existente la acel moment, transformând tratatul într-un pilon al stabilității strategice post-Război Rece și într-un precedent pentru toate acordurile ulterioare de control al armamentelor.

Noul START: de la „resetare” diplomatică la vidul strategic

După dizolvarea URSS, tratatul a fost succedat de Noul START, semnat în 2010 la Praga de Statele Unite și Rusia, statul succesor al Uniunii Sovietice. Cunoscut oficial drept Tratatul de Reducere a Armelor Strategice, Noul START a fost unul dintre puținele acorduri rămase capabile să prevină o escaladare nucleară catastrofală. El limita numărul focoaselor nucleare strategice desfășurate la 1.550 pentru fiecare parte și introducea mecanisme de transparență esențiale: schimburi de date, notificări și inspecții la fața locului.

Expirarea sa nu reprezintă un episod singular, ci se înscrie într-un trend mult mai amplu și alarmant al erodării arhitecturii de securitate. Noul START, semnat la 8 aprilie 2010, la Praga, de președinții Barack Obama și Dmitri Medvedev, a marcat apogeul tentativei de „resetare” a relațiilor dintre Washington și Moscova, într-un context tensionat după extinderea NATO și conflictele din vecinătatea estică.

Timp de mai bine de un deceniu, el a rămas ultimul instrument funcțional de control al armamentului nuclear între cele două superputeri. În februarie 2026, acest pilon a dispărut. Tratatul a expirat într-un context geopolitic profund deteriorat. Deși fusese prelungit în 2021 pentru încă cinci ani, războiul din Ucraina și suspendarea participării Rusiei, anunțată în 2023 de președintele Vladimir Putin, au făcut practic imposibilă negocierea unui nou acord. Rezultatul este un vid strategic fără precedent după sfârșitul Războiului Rece.

Statutul Rusiei de „stat succesor” al Uniunii Sovietice este un element juridic esențial pentru înțelegerea acestui dosar.

Moscova nu a preluat doar locul URSS în Consiliul de Securitate al Organizația Națiunilor Unite, ci și toate obligațiile și drepturile rezultate din tratatele nucleare sovietice. Această continuitate a fost consacrată prin Protocolul de la Lisabona, ca anexă la Tratatul START I, semnat în 1992, care a obligat Ucraina, Belarus și Kazahstanul să renunțe la armele nucleare moștenite pe teritoriile lor și să le transfere Rusiei.

Astfel, Noul START nu a fost doar un acord bilateral, ci expresia unui întreg sistem de succesiune juridică și de stabilitate strategică post-sovietică. Odată cu expirarea sa, lumea intră într-o etapă în care nu mai există reguli clare, mecanisme de verificare sau limite convenite pentru cele mai distructive arme create vreodată.

Dialog militar reluat între SUA și Rusia, pe fondul prăbușirii controlului nuclear

Reluarea contactelor militare la nivel înalt dintre Washington și Moscova reflectă eforturile în curs de a găsi o ieșire din războiul din Ucraina și survine într-un moment cu puternică încărcătură simbolică: expirarea celui mai important acord de control al armelor nucleare dintre cele două puteri.

Conform informațiilor publicate de The Washington Post, Statele Unite și Rusia au decis să reactiveze dialogul militar suspendat în 2022, cu puțin timp înainte de declanșarea invaziei ruse în Ucraina. Măsura este interpretată ca un semnal al dorinței administrației Donald Trump de a recalibra relația cu Moscova pe baze pragmatice, chiar în condițiile în care vechiul cadru de control nuclear s-a destrămat.

Ziua de joi, 5 februarie 2026, a marcat expirarea oficială a tratatului New START, acordul care limita numărul și tipurile de arme nucleare strategice deținute de cele două state.

Reacționând la acest moment, Trump a declarat că susține negocierea unui „acord nou, îmbunătățit și modernizat”, care să reflecte realitățile strategice actuale și să aibă o durată cât mai lungă.

Redeschiderea canalelor militare are loc în paralel cu cele mai recente inițiative diplomatice menite să pună capăt conflictului din Ucraina, ajuns în al patrulea an. Un oficial american a descris reluarea contactelor drept un „produs secundar” al discuțiilor de pace aflate în desfășurare. Deși aceste eforturi nu au dus, până acum, la rezultate concrete, ele au creat un context favorabil pentru reluarea comunicării directe între cele două armate. Kremlinul nu a comentat oficial informațiile, iar ambasada Rusiei la Washington nu a răspuns solicitărilor de presă.

Totuși, reluarea unor contacte regulate ar putea permite Moscovei să aducă în discuție teme de securitate mai largi decât conflictul din Ucraina, perspectivă care riscă să amplifice îngrijorările liderilor europeni, deja critici față de abordarea mai conciliantă a lui Trump față de Vladimir Putin. Pentru Rusia, momentul este favorabil și dintr-o perspectivă strategică.

Potrivit lui Michael Kofman, cercetător senior în cadrul Carnegie Endowment for International Peace, Moscova nu se află într-o poziție solidă în competiția nucleară strategică, din cauza constrângerilor economice și a presiunilor exercitate asupra industriei de apărare după ani de război. Oficialii Pentagonului au precizat că reluarea dialogului va fi coordonată de generalul Alexus G. Grynkewich, comandantul Comandamentul European al SUA, împreună cu omologii săi ruși. Obiectivul declarat al acestui mecanism este „creșterea transparenței și reducerea riscului de escaladare”.

Noul format va presupune întâlniri structurate și un calendar regulat de interacțiuni, similar canalului de comunicare recent restabilit de Washington cu Beijingul, destinat gestionării incidentelor aeriene și navale și menținerii unui dialog strategic minimal. Donald Trump încearcă să reconstruiască relația cu Rusia ca mare putere, într-un mod comparabil cu abordarea față de China, insistând pe comunicarea directă între armate. În ansamblu, reluarea dialogului militar americano-rus marchează o schimbare de ton într-un moment de fragilitate strategică globală, sugerând că, dincolo de confruntarea din Ucraina, marile puteri caută din nou mecanisme de gestionare a riscurilor – chiar și în absența unor tratate formale de control al armamentului.

Ce însemnă moartea Noului STRAT? Răspunsul: sfârșitul regulilor și începutul incertitudinii nucleare

Noul START, ultimul mare tratat de control al armelor rămas în vigoare între Statele Unite și Rusia, este acum confirmat ca fiind istorie. Deși, în ultimii ani, au existat discuții recurente privind o eventuală prelungire sau măcar negocierea unui acord provizoriu, interesul politic pentru salvarea tratatului s-a erodat constant. Cauzele sunt multiple: scepticismul tot mai accentuat al Washingtonului față de respectarea prevederilor de către Moscova și, poate decisiv, dorința explicită a președintelui american Donald Trump de a construi un nou cadru de control al armelor care să includă și China.

Odată cu dispariția Noului START, nu mai există nicio constrângere juridică ce să limiteze dimensiunea sau structura arsenalelor nucleare ale Statelor Unite și Rusiei. În teorie, ambele puteri ar putea începe să își extindă forțele strategice. În practică, însă, amploarea unei astfel de expansiuni rămâne incertă. Există limite materiale semnificative, iar nici Washingtonul, și nici Moscova nu sunt, în prezent, bine poziționate pentru a profita rapid și spectaculos de eliminarea plafonului impus de tratat. Ambele state se confruntă cu dificultăți majore în modernizarea forțelor nucleare și a infrastructurii de producție.

Deși ar putea recurge la reconfigurarea arsenalelor existente pentru a crește numărul de rachete desfășurate, niciuna nu pare capabilă să se angajeze într-o cursă a înarmărilor de tip Războiul Rece. Chiar și China, care a investit masiv în ultimul deceniu în modernizarea întregului său complex nuclear, se lovește de întârzieri. Un raport recent al Departamentului de Război al SUA arată că Beijingul întâmpină dificultăți în construirea reactoarelor rapide necesare pentru producerea plutoniului.

Cea mai gravă consecință a prăbușirii Noului START nu este, însă, perspectiva unei creșteri rapide a arsenalelor nucleare.

Riscul real este unul pe termen lung: atât Statele Unite, cât și Rusia ar putea începe să își modifice forțele strategice în moduri care distrug puțina încredere reciprocă rămasă și fac extrem de dificilă revenirea la un viitor proces de control al armelor. De-a lungul deceniilor, structura forțelor nucleare ale celor două puteri — de la clasificarea armelor și amplasarea lor până la modul de pregătire pentru luptă — a fost profund modelată de tratatele de control al armelor.

Începând din 1972, aceste acorduri au impus definiții detaliate și restricții tehnice menite să reducă riscul de fraudă și să facă verificarea conformității posibilă. Noul START a continuat această tradiție, introducând reguli stricte privind transparența și verificarea. Aceste mecanisme au fost esențiale deoarece verificarea a fost întotdeauna dificilă. În timpul Războiului Rece, mijloacele tehnice naționale de detectare la distanță erau costisitoare, lente și relativ imprecise.

Chiar și cu inspecții la fața locului, exista riscul ca rachetele să fie ascunse, mutate sau camuflate. Pentru a limita aceste vulnerabilități, tratatele au stabilit reguli clare: definirea exactă a bazelor de rachete, obligativitatea declarării locațiilor, interzicerea desfășurării armelor în zone nedeclarate și, în cazul Noului START, interdicția explicită de a ascunde deliberat forțele nucleare de sateliții de supraveghere ai celeilalte părți. La momentul respectiv, aceste reguli nu afectau semnificativ supraviețuirea forțelor nucleare mobile, deoarece tehnologia nu permitea urmărirea rapidă a rachetelor în teren. Astăzi, situația este radical diferită.

Capacitățile de teledetecție, atât guvernamentale, cât și comerciale, sunt incomparabil mai avansate și mai robuste.

În plus, progresele în domeniul armelor cibernetice adaugă un nou strat de risc: inspecțiile la fața locului pot expune vulnerabilități ale infrastructurii de producție și desfășurare, care ar putea fi exploatate ulterior. Astfel, moartea Noului START nu marchează doar sfârșitul unui tratat, ci începutul unei ere în care transparența, predictibilitatea și controlul reciproc sunt înlocuite de suspiciune și incertitudine — un teren mult mai periculos pentru stabilitatea strategică globală.

Fără tratat, forțele nucleare vor deveni greu de verificat și mai greu de avut încredere. Ceea ce este clar, însă, este că negocierea tratatului de control al armelor de mâine ar putea fi mult mai dificilă decât se așteaptă administrația Trump. După cum a avertizat secretarul de stat american Marco Rubio, procesul de negociere ar putea fi unul de durată: „Trebuie să fim pregătiți pentru posibilitatea ca adoptarea unui nou tratat de control al armelor să dureze un deceniu — iar între timp marile puteri nucleare să devină tot mai evazive.”

Declarația a fost făcută pe 6 februarie 2026, la Washington, fiind transmisă printr-un comunicat oficial al Departamentului de Stat și reiterată pe contul său de X. Rubio a subliniat că vechiul model de acorduri este „mort” și a precizat că Washingtonul nu va mai accepta un tratat care să excludă China.

În condițiile în care Beijingul a respins până acum orice negociere pe această temă, estimarea sa privind un posibil orizont de zece ani capătă o notă pronunțat pesimistă. Acest mesaj de pe Twitter/X a fost și un semnal pentru Europa. Rubio le-a spus indirect aliaților: „Nu vă bazați pe noi să rezolvăm rapid amenințarea nucleară prin tratate, pentru că nu se va întâmpla. Înarmați-vă.” Suntem într-un moment în care diplomația de pe Twitter/X a devenit mai importantă decât tratatele oficiale, iar postarea lui Rubio a fost „certificatul de deces” al controlului armelor așa cum îl știam.