Amintiri din epoca sticlei cu plasă. Cum au supraviețuit românii fără apă minerală, datorită sifoanelor

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Înainte de Revoluția din 1989, peisajul urban al orașelor românești ascundea o rețea de mici oaze de prospețime, cunoscute sub numele de sifonării. Aceste ateliere modeste, adesea amenajate la parterul blocurilor, în gherete de tablă sau în curțile oamenilor, reprezentau un punct de referință în viața cotidiană.

Într-o epocă în care lipsurile de tot felul dictau ritmul zilnic, mersul la sifonărie devenise un adevărat ritual de cartier, un pretext de socializare și o necesitate pentru supraviețuirea în verile toride.

Cum au supraviețuit românii fără apă minerală, datorită sifoanelor

Motivele pentru care românii apelau masiv la aceste servicii țineau de realitatea economică dură a vremii. Pe piața socialistă, apa minerală îmbuteliată, cum era cea de Borsec, se găsea extrem de greu, fiind adesea direcționată către export sau către restaurantele de protocol. Pentru cetățeanul de rând, alternativa la apa de la robinet era sifonul.

Românii mergeau la sifonărie cu sacoșe de rafie sau cu plase din sârmă împletită, încărcate cu sticle grele, gata să fie umplute cu apă acidulată. Sifonul nu lipsea de la nicio masă de duminică și era ingredientul de bază pentru șprițul bunicilor, amestecat cu vinul de țară.

Românii, tributul și împrumuturile externe. De la cămătarii lui Mihai Viteazul până la datoriile lui Ceaușescu

De ce nu își dădea demisia generalul Vlad Gheorghiță. Rolul lui Ilie Bolojan și războiul pentru miliardele din programul SAFE

Tehnologia din spatele bulelor perfecte

Mecanismul prin care apa obișnuită devenea acidulată se baza pe utilaje robuste, proiectate să reziste la presiuni mari. Dispozitivele de încărcat sifoane, numite în limbaj popular pompe sau aparate de sifon, erau capodopere ale industriei mecanice din acele vremuri. Aceste instalații erau fabricate în principal din fontă masivă, oțel inoxidabil și alamă. Componentele din alamă și bronz erau esențiale pentru că rezistau excelent la coroziune și la contactul prelungit cu apa.

Aparatul era conectat la o butelie masivă de dioxid de carbon. Sifonarul fixa sticla în locașul special, adesea protejat de un ecran din plasă metalică sau sticlă groasă pentru a preveni accidentele în cazul în care recipientul exploda din cauza presiunii. Printr-o mișcare fermă de manetă, aparatul introducea gazul direct în apă, prin capul metalic al sifonului, transformând lichidul plat într-o băutură efervescentă.

Dispariția unui simbol cotidian

După anul 1989, deschiderea pieței și avalanșa de băuturi răcoritoare și ape minerale la sticle de plastic au transformat sifonăriile într-o amintire. Sticla grea, cu cap de plumb sau aluminiu, a fost înlocuită treptat de PET-urile de doi litri, mult mai ușor de transportat, dar lipsite de farmecul de altădată. Astăzi, puținele sifonării care mai supraviețuiesc prin sate sau la marginile orașelor mari sunt privite ca niște muzee vii ale unei epoci în care o simplă sticlă cu apă acidulată aducea bucurie în casele românilor.