Bătălia de la Mărășești (1917), dincolo de legendă. "Pe aici nu se trece", adevărata poveste

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

În memoria publică, Bătălia de la Mărășești a rămas legată de trei imagini puternice: vara anului 1917, generalul Eremia Grigorescu și deviza „Pe aici nu se trece!”. Istoria reală este însă mai complicată și, tocmai de aceea, mai interesantă.

Bătălia de la Mărășești

Bătălia a  început la 24 iulie 1917 pe stilul calendarului vechi, dată care corespunde zilei de 6 august 1917 în calendarul gregorian folosit astăzi. Lupta nu a fost exclusiv românească de la început, nu s-a desfășurat cu aceeași intensitate în fiecare dintre cele 29 de zile și nici celebra formulă nu s-a născut pe acest front.

Mărășești a fost o victorie defensivă obținută de o armată refăcută după înfrângerea din 1916, în cooperare, uneori dificilă, cu trupe ruse aflate sub presiunea revoluției din propria țară.

A salvat Moldova de o străpungere imediată, dar nu a putut anula prăbușirea strategică a întregului front de est.

Regele Ferdinand pe frontul de la Mărășești, 1917. sursa: arhiva MApN

Victoria de la Mărășești, reconstrucția unei armate

În toamna anului 1916, România pierduse Bucureștiul și cea mai mare parte a teritoriului său. Armata se retrăsese în Moldova, alături de administrație, refugiați și familia regală. Înfrângerea militară era agravată de lipsuri și de epidemia de tifos exantematic.

În iarna și primăvara următoare, armata a fost reorganizată cu sprijinul Misiunii Militare Franceze condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Au fost refăcute unitățile, schimbate metodele de instruire și distribuite arme și echipamente noi.

Generalul Henri Berthelot Sursa foto. EVZ

O mărturie publicată de MApN descrie contrastul dintre soldații epuizați ai retragerii și trupele care defilau la Iași în mai 1917, după numai câteva luni de refacere. Campania din 1917 arată că reorganizarea nu a fost doar o schimbare de armament, ci și una de doctrină, de comandă și de moral.

Acesta este unul dintre sensurile mai profunde ale Mărășeștiului: armata care a rezistat în august 1917 nu mai era aceeași instituție dezorganizată care se retrăsese în Moldova la sfârșitul anului precedent.

Mărășești nu a fost numai o confruntare româno-germană

Povestea cea mai des întâlnită a redus adesea bătălia la duelul dintre armata română și trupele lui August von Mackensen. În realitate, dispozitivul defensiv era româno-rus, iar Armata a 4-a rusă a avut un rol important în primele faze ale luptei.

Un exemplu concret apare în documentarea dedicată zilei de 10 august: contraofensiva pentru recuperarea terenului dintre șoseaua Focșani–Mărășești și Siret a implicat Diviziile 5 și 9 române, precum și Diviziile 13 și 17 ruse.

Cooperarea nu a fost lipsită de tensiuni. Armata rusă era afectată de revoluție, indisciplină și scăderea voinței de luptă, însă imaginea unei retrageri ruse totale încă din prima zi este la fel de inexactă ca și eliminarea rușilor din poveste.

Bilanțul oficial publicat indică pierderi foarte mari și pentru Armata a 4-a rusă: mii de morți, răniți și dispăruți.

Mărășești trebuie înțeles, așadar, ca o bătălie de coaliție purtată într-un moment în care coaliția începea să se destrame.

Cele „29 de zile de foc” nu au avut aceeași intensitate

Intervalul cronologic al bătăliei acoperă 29 de zile, dar luptele efective nu au fost la fel de intense în fiecare zi. Istoria oficială vorbește despre 15 zile de luptă efectivă și peste 60 de contraatacuri românești.

Apogeul a venit la 6/19 august, când cinci divizii germane au atacat între Panciu și Mărășești. Bilanțul ONCE menționează 5.125 de militari români morți, 12.467 răniți și 9.818 dispăruți.

Aceste cifre trebuie citite ca estimări istorico-militare, nu ca o numărătoare perfectă. Evidențele din război pot suprapune dispăruți, prizonieri și militari care au revenit ulterior la unități. Ele arată însă dimensiunea confruntării: Mărășești nu a fost o singură ciocnire, ci o succesiune de atacuri, replieri și contraatacuri pe un front întins.

 „Pe aici nu se trece!” s-a născut la Oituz

Deviza este asociată aproape automat cu Mărășești, dar originea sa românească este anterioară. Istoricii știu că aparține generalului Eremia Grigorescu, iar formula a fost lansată în luptele de la Oituz din 1916, când acesta comanda Grupul „Oituz”. Unitatea sa a primit atunci supranumele de „Divizia de Fier”.

Grigorescu a adus deviza cu el pe frontul de la Mărășești, unde a fost numit comandant al Armatei 1 în timpul bătăliei. Renumele generalului Eremia Grigorescu a făcut ca faima lozincii să treacă, împreună cu generalul, de pe frontul Oituzului pe cel al Mărășeștilor.

Ce a însemnat, în realitate, victoria de la Mărășești

Victoria a oprit ofensiva Puterilor Centrale și a împiedicat ocuparea imediată a Moldovei. A demonstrat că armata reorganizată putea rezista unui adversar puternic și a avut o valoare morală uriașă după catastrofa din 1916.

Totuși, succesul tactic și operativ nu putea compensa prăbușirea Rusiei. După revoluția bolșevică și dezagregarea frontului rus, România a rămas izolată. Guvernul român a fost constrâns să semneze Armistițiul de la Focșani la 9 decembrie 1917.

Această limită nu micșorează valoarea Mărășeștiului, ci îl așază corect în istorie: o victorie defensivă autentică, obținută cu pierderi enorme, într-un război pe care România nu îl putea decide singură.

Mausoleul a fost și un mare proiect civic inițiat de femei

Mausoleul de la Mărășești pare astăzi o prezență firească în peisaj, dar construirea lui a durat ani și a presupus o amplă mobilizare publică.

Inițiativa i-a aparținut Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române.

Exhumarea și centralizarea osemintelor au început în 1922, criptele au fost inaugurate în 1924, iar întregul ansamblu în 1938.

Potrivit Muzeului Vrancei, mausoleul adăpostește, în 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, osemintele a 5.073 de militari. Printre cei înhumați aici se află căpitanul Grigore Ignat și Măriuca Zaharia, copilul rămas în memoria locală drept „fetița-eroină”. Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu se află în centrul construcției.

Istoria monumentului arată că memoria bătăliei nu s-a format spontan și nici exclusiv prin decizie de stat. A fost construită prin asociații, donații, ceremonii, exhumări și efortul familiilor de a recupera numele celor dispăruți.