Doina Gradea. sursa: EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Am fost o săptămână în vacanță în România, cu sora și cumnatul meu, români care locuiesc de multă vreme în New York.
Un circuit fără pretenția de a bifa tot ce “trebuie văzut”: Sibiu – o zi, Maramureș – patru zile, Oradea – o zi, apoi Târgu Jiu și Horezu. Locuri frumoase, drumuri lungi, locuri pe care le știam și altele pe care le-am descoperit. Dar, dintre toate, Maramureșul a rămas de departe experiența de neuitat.
Poate pentru că acolo nu am găsit doar niște locuri frumoase. Am găsit Oameni. Și, mai ales, am găsit o Românie despre care vorbim din ce în ce mai rar.
Breb, locul în care tradiția nu este decor
Am stat în Breb, într-o pensiune tradițională, așa cum sunt multe în această zonă. Aici tradiția nu este inventată pentru turiști și nici reconstituită artificial pentru Instagram. Este parte din viața de fiecare zi.
Casele, porțile, curțile, mâncarea, obiceiurile, ritmul vieții – toate păstrează ceva ce în multe alte locuri ale României s-a pierdut.
În Breb nu ai senzația unui muzeu în aer liber. Oamenii chiar trăiesc așa. Iar turismul adevărat începe exact de aici: din autenticitate.
Proprietarii pensiunii la care am stat, Mărioara și Viorel, sunt doi români de pus în ramă. Oameni care muncesc de peste 30 de ani, care au construit cu propriile mâini și cu enorm de multă muncă un loc în care turiștii nu sunt tratați ca niște numere într-un tabel de rezervări.
Sunt primiți ca niște musafiri.
Despre asemenea oameni cred că ar trebui să vorbim mai mult.
Vorbim permanent despre strategii naționale de turism, despre brand de țară, despre milioane cheltuite pentru promovare, despre târguri internaționale și campanii. Dar cea mai bună reclamă pentru România o fac, de cele mai multe multe ori, niște oameni despre care nu știe aproape nimeni.
O Mărioara. Un Viorel. O familie dintr-un sat din Maramureș care muncește de dimineața până seara și care reușește să-l facă pe omul venit de la sute sau mii de kilometri să spună la plecare: aici vreau să mă întorc.
Biserica în Maramureș. sursa: EVZ
Turism fără fițe și fără prețuri absurde
Cazarea este aproape simbolică raportat la ceea ce primești. Mâncarea, cât se poate de autentică, este și ea foarte accesibilă.
Dar nici măcar prețul nu este lucrul pe care îl ții minte. Ții minte senzația că ești acasă.
Nu există ostentație. Nu există lux construit pentru Instagram. Nu există preocuparea obsesivă de a transforma fiecare colț într-un decor pentru fotografii.
Există o curte frumoasă și liniștită, mâncare făcută așa cum se făcea odinioară, oameni care vorbesc cu tine și un ritm al vieții pe care orașele mari aproape că l-au eliminat.
Și poate tocmai de aceea te simți atât de bine.
O după-amiază într-o curte din Maramureș
Una dintre cele mai frumoase amintiri ale acestei vacanțe nu este legată de vreun obiectiv turistic. Este legată de o după-amiază.
Am rămas toți oaspeții pensiunii în curte și am stat ore întregi de vorbă. Copiii se jucau liniștiți cu noi toți, adulții jucau ping pong sau vorbeam lejer de parcă ne știam de multă vreme. Mărioara ne facea gogoși din partea casei, iar Viorel, tot din partea casei, oferea horincă, afinată sau fructe din gradină.
La un moment dat mi-am dat seama de ceva care m-a surprins.
Eu eram singura persoană de acolo care locuia în România.
Ceilalți erau români plecați de ani de zile. Români din Manchester. O familie mixtă româno-franceză stabilită lângă Paris. Români care locuiesc Upstate New York.
Toți veniseră în România în vacanță.
Veniseră să-și revadă țara.
Și a fost extraordinar să observ cât de repede s-au legat discuțiile între niște oameni care cu câteva ore înainte nu se cunoșteau.
Se vorbea despre Anglia, Franța, America și România. Despre copii, despre muncă, despre viața de acolo și viața de aici. Despre ce s-a schimbat în țară. Despre ce le lipsește celor plecați.
Dar, dincolo de toate acestea, se simțea ceva greu de descris.
Bucuria de a vorbi românește.
Fără grabă. Fără spectacol. Fără cineva care să încerce să impresioneze pe altcineva.
Niște români răspândiți prin lume stăteau într-o curte din Breb și vorbeau ore întregi în limba în care au crescut.
Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase imagini ale României pe care le-am văzut în ultimii ani.
Pensiunea Mărioara din Breb, Maramureș. sursa: EVZ
Ce caută românii plecați atunci când se întorc
Ne-am obișnuit să vorbim despre diaspora aproape exclusiv politic.
Câte voturi dă. Cu cine votează. De ce a plecat. De ce nu se întoarce.
Poate ar trebui, din când în când, să vedem și omul din spatele statisticilor.
Pentru că mulți dintre românii plecați nu și-au pierdut legătura cu România. Dimpotrivă.
Vin aici în vacanță. Își aduc copiii. Vor să le arate locurile din care au plecat. Caută mâncarea pe care o țin minte. Caută satele, munții, bisericile, oamenii.
Caută ceva ce nu pot cumpăra nici la Paris, nici la Londra, nici la New York.
Sentimentul de acasă
Și poate că tocmai noi, cei care locuim permanent aici, am ajuns să-l vedem cel mai greu.
România nu este Mykonos. Și nici nu trebuie să fie...
Sigur că România nu este Mykonos.
Nu găsești peste tot petreceri spectaculoase, beach club-uri unde o masă costă cât o vacanță și oameni veniți special să arate celorlalți cât de bine se distrează.
Nu este nici Saint-Tropez.
Și nici nu trebuie să fie.
Există vacanțe pentru lux, vacanțe pentru petreceri, vacanțe pentru shopping, vacanțe în care vrei hoteluri de cinci stele și restaurante sofisticate.
Dar există și vacanțe în care vrei altceva.
Să te trezești dimineața într-un sat din Maramureș. Să bei cafeaua într-o curte liniștită. Să mănânci ceva făcut acolo. Să mergi prin locuri extraordinare fără să stai la cozi interminabile. Să vorbești cu oamenii.
Să nu alergi nicăieri. Să nu fii stresat.
România poate oferi din plin asemenea vacanțe.
De la Sibiu la Maramureș, de la Oradea la Gorj și Horezu, într-o singură săptămână poți vedea lumi complet diferite.
Trebuie doar să vrei să pleci la drum prin propria țară.
Problema nu este că România nu are ce arăta
De ani de zile repetăm că România are un potențial turistic extraordinar.
A devenit aproape un clișeu.
Problema este că potențialul nu este suficient.
Avem locuri extraordinare, dar nu știm întotdeauna să le promovăm. Avem oameni extraordinari în turism, dar rareori îi vedem. Avem sate care și-au păstrat identitatea, dar uneori aflăm mai multe despre ele de la turiștii străini decât din campaniile oficiale ale statului român.
Și, mai ales, avem nevoie să înțelegem că turismul românesc nu trebuie să copieze destinațiile celebre ale lumii.
Forța lui poate fi exact ceea ce încă nu am distrus: autenticitatea.
Casele vechi. Porțile din lemn. Mâncarea locală. Oamenii. Poveștile lor. Liniștea. Comunitățile în care încă mai există sentimentul că omul care îți trece pragul trebuie primit bine.
Asta nu poate fi construit printr-o campanie publicitară.
Ori există, ori nu există.
În Maramureș încă există.
Cea mai bună reclamă pentru România
După o săptămână prin țară, nu m-am întors cu impresia că România poate concura cu Mykonos sau Saint-Tropez.
Nici nu mă interesează să concureze.
M-am întors cu impresia că avem ceva al nostru pe care, paradoxal, riscăm să nu-l mai vedem tocmai pentru că este prea aproape.
Și m-am întors cu imaginea acelei după-amiezi din Breb.
O curte. Liniște. Marioara și Viorel. Români veniți din Manchester, de lângă Paris și Upstate New York. Și eu, singura dintre ei care trăia în România.
Oameni care nu se cunoșteau și care, pentru câteva ore, au avut senzația că se cunosc de-o viață.
Poate că acesta este turismul pe care România ar trebui să știe să-l vândă lumii.
Dar înainte de a-l vinde lumii, poate ar trebui să-l redescoperim noi.
Pentru că uneori traversăm continente pentru a căuta autenticitatea, liniștea și oamenii adevărați, fără să realizăm că le putem găsi la câteva ore de casă.
România merită văzută. Dar, mai ales, merită cunoscuți oamenii care o țin încă vie.
Marioara și Viorel sunt doi dintre ei.
Și cred că adevăratul brand de țară nu trebuie inventat într-un birou și nici cumpărat cu milioane de euro.
Cred că brandul României există deja. Stă într-o curte din Breb, își primește oaspeții la masă și îi face să plece cu dorința de a se întoarce.
Recomandările noastre
