În numeroase companii private, munca peste program este „normă”. Mulți români acceptă orele suplimentare ca pe un dat firesc. Însă, conform prevederilor legale, acestea trebuie recompensate fie prin ore libere plătite, fie prin plăți la care se adaugă un spor consistent. Iar dacă lucrează și sâmbăta și duminica, se adaugă și sporul de weekend.

Potrivit unui studiu realizat de Rexecode Institute, românii muncesc cel mai mult din Uniunea Europeană. Conform datelor pe 2022, numărul total de ore lucrate pe an de un conațional a fost de 2.029. Față de 1.679, cât era media la nivelul UE în urmă cu doi ani. Dacă ne raportăm la numărul total de zile lucrătoare din România din 2022 (251), rezultă că românii au muncit puțin peste 8 ore. La acestea se adaugă însă și orele suplimentare, pe care numeroși angajatori nu le contabilizează. Și, în unele cazuri, nici nu le compensează și nici nu le plătesc, deși există prevederi legale clare în acest sens.

Care este numărul maxim admis

Potrivit Codului Muncii, orele suplimentare reprezintă perioada de muncă prestată peste limita de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână. Aceste prevederi (Art. 120) se aplică pentru programul de muncă al angajaților cu normă întreagă. În cazul persoanelor sub 18 ani, programul de muncă este de 6 ore pe zi, respectiv 30 de ore pe săptămână.

Pe de altă parte, în anumite sectoare de activitate programul de muncă zilnic poate fi mai mare de 8 ore zilnic. Există domenii, de exemplu, în care se lucrează după un program de 12/24. Dar, în astfel de situații, durata se stabilește prin negociere și acte specifice. Iar în cazul programului de 12 ore, legea prevede obligatoriu o perioadă de repaus de 24 de ore.

Însă, indiferent de domeniul de activitate, Codul Muncii stabilește, prin Art 114, că, legal, durata maximă a timpului de muncă pe săptămână este 48 de ore. Acestea includ și orele suplimentare, adică maxim 8 pe săptămână.

Există însă și o excepție care prevede că „durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână”. Mai mult, prin contractul colectiv de muncă se pot stabili perioade mai lungi de referință, dar nu peste 6 luni.

Cum se recompensează orele suplimentare

Angajatorii au la dispoziție două modalități de a se achita de orele suplimentare lucrate de salariați.

Prima dintre ele este compensarea prin ore libere plătite. Conform Articolului 122, orele suplimentare pot fi compensate în următoarele 90 de zile calendaristice. Practic, în majoritatea cazurilor se acordă zile libere plătite, prin cumularea timpului de lucru suplimentar.

A doua modalitate este plata orelor suplimentare. Acestea se plătesc la valoarea salariului de bază la care se adaugă un spor. Valoarea lui se stabilește prin negociere, însă nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază. Negocierea se realizează în cadrul contractului individual de muncă sau al celui colectiv.

Soluția plății trebuie adoptată de angajator atunci când acesta nu reușește să asigure compensarea în intervalul de 90 de zile calendaristice. (Termenul a fost extins, durata anterioară fiind de 60 de zile.) Legea prevede clar mai întâi acordarea de ore libere plătite pentru a compensa orele suplimentare muncite. Prin urmare, nu se poate solicita direct plata cu sporul aferent.

Ce se întâmplă cu orele suplimentare din weekend

Codul Muncii stipulează că, pentru orice angajat, durata repausului săptămânal este de 48 de ore consecutive. În mod uzual, acestea sunt zilele de sâmbătă și duminică.

Legea lasă însă libertate angajatorilor de a acorda repausul săptămânal și în alte zile decât cele de weekend. Situațiile de acest tip trebuie însă prevăzute în contractul de muncă sau regulamentul intern.

Dar, în astfel de cazuri, se acordă din nou un spor la salariu, negociat prin contracul individual sau colectiv de muncă. Este vorba de așa-numitul „spor de weekend”. Astfel, dacă angajatul a lucrat peste cele peste 40 de ore săptămânale și în weekend, atunci acesta trebuie să beneficieze de compensarea prin timp liber sau prin plata cu sporul aferent pentru orele suplimentare, plus sporul de weekend.

Conform prevederilor legale, dacă zilele de repaus nu pot fi acordate săptămânal, acestea pot fi acordate cumulat. Dar perioada de activitate continuă nu poate fi mai mare de 14 zile calendaristice. În plus, Codul Muncii prevede că, în astfel de situații, salariații au dreptul la un spor dublu celui menționat anterior. Adică, valoarea acestuia nu poate fi mai mică de 150% din cea a salariului de bază.

Munca suplimentară nu poate fi impusă

Prevederile Codului Muncii stabilesc clar, la Art 120, că „Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului”.

Pe de altă parte însă, ele prevăd și dreptul angajatorului de a solicita acest lucru: „La solicitarea angajatorului salariații pot efectua muncă suplimentară”. (Art. 121)

Dar, pentru a cere prestarea, angajatorul trebuie să o facă în conformitate cu normele legale. În plus, poate solicita munca peste program doar în cazul contractelor cu normă întreagă. Pentru cele cu normă parțială, munca suplimentară este considerată muncă nedeclarată.

Mai mult, instanța a stabilit că angajatorul nu poate invoca dorința angajatului de a lucra peste program. Indiferent de situație, orele suplimenare trebuie compensate cu ore libere plătite. Sau, ulterior, achitarea lor cu includerea sporului negociat de minim 75%.

Dar, potrivit Codului Muncii, salariatul este în raport de subordonare cu angajatorul său. Acest raport lasă loc de diferite forme de solicitare indirectă.

Tot instanța a mai stabilit însă că, dacă angajatul refuză să presteze orele suplimentare solicitate, acest lucru nu este o abatere disciplinară. Prin urmare, nu poate fi penalizat și, cu atât mai puțin, dat afară. Dar pentru aceasta trebuie să existe dovezi.

Ce riscă angajatorul

Pentru a putea demonstra efectuarea muncii suplimentare, angajatul are nevoie de un acord scris. Există și dovezi indirecte acceptate, iar instanța admite și proba cu martori.

Dacă angajatorul nu recunoaște orele suplimentare prestate, pentru a putea beneficia de drepturile cuvenite, angajatul trebuie să sesizeze Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM). Sesizarea trebuie făcută însă în termen de maxim trei ani. După acest interval, drepturile de pierd.

În urma controlului și a confirmării situației, inspectorii ITM pot aplica o amendă de până la 3.000 de lei pentru fiecare angajat implicat. Totodată, poate fi declanșată și o acțiune în instanță pentru recuperarea drepturilor bănești. Iar darea în judecată poate duce și la infracțiunea de fals în ținerea evidențelor de muncă, cu efecte penale pentru angajator.