Din cuprinsul articolului
După 25 decembrie 1989, CFSN se instaurase la cârma României. Treptat, nu au mai fost morți, nu s-au mai semnalat „tiruri” de armă ale „teroriștilor”. Noua putere, provizorie, de altfel, și-a adus aminte de eroii-martiri.
12 ianuarie 1990 - decizia comemorării Eroilor Revoluției - „sabia cu două tăișuri”
În 6 și 11 ianuarie 1990, PNL, repsectiv PNȚCD reveneau pe scena politică a României, după ce dispăruseră ca partide practic, prin proclamarea Republicii la 30 decembrie 1947 și prin procesele politice, care culminaseră cu definitiva condamnare a lui Iuliu Maniu și a conducerii PNȚCD.
Numai că dorința CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale, autoproclamat pe 22 decembrie 1989) de a comemora eroii a trezit pasiuni mai vechi. Fusese abolită pedeapsa cu moartea, aproape imediat după execuția Ceaușeștilor. Jurnalistul Dan Andronic în sintezele despre anul politic 1990, arătase clar că „strada” a fost surprinsă de o astfel de măsură. Revoluționarii, treziți cu o putere nou-instalată erau nemulțimiți fiindcă ajunseseră la putere eșaloanele II și III ale recent, defunctului PCR!
Grupul Iliescu, forța care controla Guvernul Roman și CFSN dorea, evident, o comemorare, un doliu național pe „tipicul tovărășesc” al defilărilor de 23 august, care sub comuniști a fost ziua națională a României, sau pe „tipicul tovărășesc” al depunerilor de coroane la Mausoleul Eroilor Comuniști de ziua PCR, 8 mai sau de Ziua Armatei, pe 25 octombrie.
Evident, această dorință. acum, la 36 ani de la eveniment pare hazardată, pentru că noua putere strângea masele în stradă într-un moment de provizorat. Ori, în „laboratoarele” noii Puteri, se testa să se vadă cum ar reacționa populația, mai ales că doar Securitatea fusese „înghițită” de Armată iar Miliția fusese redenumită Poliția prin Decretul Lege Nr.2 din 27 decembrie 1989!
12 ianuarie 1990 - comemorarea devine primul protest post-ceaușist!
„PCR nu a murit, PCR s-a transformat!” a fost principalul slogan scandat în Piața Victoriei, unde se instalase Guvernul provizoriu Petre Roman. Proteste nu au fost doar la București, au fost și în alte orașe ale României. Statisticile vorbesc doar în București, de câteva sute de mii de manifestanți.
În siajul noii puteri apăruseră personaje despre care se știa că avuseseră funcții, privilegii în recent încheiata „epocă de aur” ceaușistă sau avuseseră un rol controversat în decembrie 1989! Adică în urmă cu 3 săptămâni, ei participaseră la reprimarea manifestanților revoluționari. A fost practic, momentul pe care partidele istorice PNL și PNȚCD au încercat să-l capitalizeze, dar nu aveau infrastructura necesară și nici „trecerea la popor”. Era libertate, dar după 45 ani de regim comunist, PNL și PNȚCD, încă mai erau asociate de mulți cu „moșierimea” și „burghezia” exploatatoare.
Prima „Mineriadă”, CPUN și „Piața Universității”- urmarea momentului 12 ianuarie 1990!
Între timp, FSN a anunțat pe 23 ianuarie 1990, că va candida ca partid politic la alegerile prezidențiale și parlamentare libere din 20 mai 1990. PNL și PNȚCD au reacționat și pe 28 ianuarie 1990, au decis să organizeze un nou protest.
Ion Iliescu și grupul Puterii au organizat o contra-manifestație. La ea au luat parte și 5000 mineri din Valea Jiului, pe 28 și 29 ianuarie 1990, având loc descinderi ilegale la sediile PNL și PNȚCD. Pe 29 ianuarie 1990, sediul PNȚCD din București a fost asaltat de mineri. Liderul partidului, Corneliu Coposu, fost deținut politic, în calitate de colaborator al lui Iuliu Maniu, în perioada grea a stalinismului românesc a fost evacuat de militari cu ajutorul unei tanchete, din ordinu Guvernului provizoriu Roman.
La 9 februarie 1990, s-a creat CPUN - Consiliul Provizoriu de Uniune Națională. Urma să fie un fel de consiliu legislativ provizoriu. Decizia s-a luat pe 1 februarie 1990. Consiliul Frontului Salvării Naționale și-a asumat 50% din locuri, partidele istorice reînființate și minoritățile naționale (27 reprezentanți) având cealaltă jumătate din locuri. Până în martie 1990, compomența CPUN a crescut de la 241 la 253 membri.
Conștienți că FSN va avea de la început un avantaj de tip „cripto-totalitar” (termenul îmi aparține), membrii PNȚCD, ai PNL, societatea civilă, asociațiile civice și noile partide care încercau să apară au decis să protesteze, din 22 aprilie 1990, în Piața Universității. Zona va fi numită „Zona liberă de comunism”.
Se spera că se va capta atenția opiniei publice internaționale, asupra situației din România, unde, contrar a ce se petrecuse în Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, părea că se făcuse doar o „schimbare la vârf”. Totuși, adversarii CFSN uitau că URSS încă era în picioare și încă din 7 ianuarie 1990, cum susține jurnalistul Dan Andronic, Gorbaciov „își pusese mâna” pe capul lui Ion Iliescu, când Ministrul de Externe al URSS, Eduard Șevarnadze venise de la Moscova, la București, aducând cu el „pricazul” (ordinul, în limba rusă, a se vedea nota de la finalul articolului n.a.) de recunoaștere a noii puteri, de către Moscova.
Notă: am preferat noțiunea de „pricaz” celei de „firman”, „firmanul” fiind un termen otoman care s-ar traduce prin „ordin/diplomă” de recunoaștere. În limba rusă, se folosesc termeni pentru ordin, numit „pricaz” (uneori, se înțelege și biroul care dădea astfel de ordine, așa cum fusese legendarul Preobrajenski Prikaz, un fel de „FSN” al Rusiei secolului XVIII); nakaz (colecție de legi alcătuită din ordinul Țarinei Ecaterina a II-a, în secolul XVIII) și ukaz (proclamație a Țarului sau a unui organism înființat din ordinul acestuia). Până astăzi, limba română a păstrat termeni derivați din „prikaz” și „nakaz”, prin adjective ca necăjit (năcăjit) sau pricăjit, care, fără îndoială, știți ce înseamnă!
