8 ianuarie 1990. Manifestele lui Ceaușescu, pilotul elicopterului face dezvăluiri. Ion Iliescu anunță: Armata sprijină FSN!

Manifest aruncat în 22 decembrie 1989 la ordinul lui Ceaușescu. Sursa: captura video

În dimineața rece de 8 ianuarie 1990, bucureștenii care își cumpărau ziarul “Libertatea” de la chioșcurile încă marcate de urmele gloanțelor nu citeau doar știri, ci fragmente dintr-un delir care refuzase să moară până în ultima clipă. manifestele ale lui Ceaușescu...

Manifestele ale lui Ceaușescu

Articolul intitulat „Manifestul ceaușist” scotea la iveală o poveste aproape suprarealistă. În timp ce zidurile puterii se prăbușeau, Nicolae Ceaușescu se credea din nou tânărul ilegalist din anii '30, încercând să „deturneze” revolta românilor “cu câteva foi de hârtie scrise cu un stilou de aur”. Vedea un puci, acolo unde era multă foame și mzierie.

Povestea începe în “birourile somptuoase ale Comitetului Central”, în orele tensionate ale zilei de 22 decembrie 1989. Nicolae Ceaușescu, „multilateral dezvoltatul” care nu se putea mulțumi cu un singur gând, și-a amintit probabil de vremea când, ucenic cizmar fiind, împrăștia manifeste împotriva „exploatatorilor”. Într-o ultimă încercare de a recâștiga o populație care îl renegase deja, a pus mâna pe stiloul prezidențial și a așternut pe hârtie cinci mesaje, fiecare mai rupt de realitate decât precedentul.

Erau mesaje care amestecau frica de străini cu mândria muncitorească. Vorbea despre „dușmanii care vor Transilvania” și despre „haosul care duce țara la ruină”. Se adresa tinerilor, rugându-i să se oprească „până nu e prea târziu”, și muncitorilor, cerându-le să apere „avutul fabricii clădit cu brațul”. Era un amestec patetic de paternalism și amenințare, ultima încercare a unui om care nu mai înțelegea că poporul său nu mai voia „discuții civilizate, muncitorești”, ci libertate.

Cele cinci texte

Primul manifest: „Tineri și tinere ! Dușmanii v-au ademenit să faceți rău țării. Aceștia doresc haosul și dezordinea, ca pe acest fond să cucerească Transilvania, România întreagă. Opriți acțiunile nechibzuite pînă nu este prea tîrziu“.

Al doilea manifest: „Manifestanți ! V-ați angajat pe un drum periculos. Haosul și dezordinea la care vă îndeamnă dușmanii poporului duc țara la ruină. Păcat de tot ce s-a făcut pînă acum. Nu faceți jocul reacțiunii. Opriți-vă pînă nu-i prea tîrziu“.

Al treila manifest: „Muncitori și muncitoare! Întreprinderea în care munciți ați clădit-o cu brațul, mintea și eforturile voastre. Apărîndu-vă locul de muncă și avutul fabricii, apărați munca pașnică, viitorul copiilor noștri".

Al patrulea manifest: „Tineri și tinere, muncitori ! Acționați cu chibzuință. Nu distrugeți bunurile făurite cu atîta trudă. Alegeți-vă reprezentanții, pentru a discuta civilizat, muncitorește cu organele de drept ale țării problemele pe care le revendicați !“.

Ultimul: „Cetățene ! Stai ! Gîndește-te ! Nu face jocul dușmanilor. Țara este în primejdie. De tine depinde viitorul ei !“

Elicopterul deasupra „mării de oameni”

Reportajul continuă. În timp ce dictatorul scria, la aeroport se pregătea logistica acestui ultim act de propagandă. Pilotul militar Emil Ioniță a fost martorul direct al acestui episod. În relatarea sa, el descrie cum doi securiști au descărcat dintr-o mașină teancuri uriașe de hârtii — „manifestele geniale” proaspăt multiplicate.

„În dimineața zilei de 22 decembrie a venit la aeroport o mașină de la C.S.P. cu doi securiști. Au scos din mașină cinci teancuri de cite o jumătate de metru de hîrtii din astea și mi-au ordonat să decolez imediat și să te împrăștii deasupra demonstranților. Care demonstranți ? — am întrebat, neștiind, efectiv, despre ce este vorba. S-au uitat la mine lung.

Am încărcat teancurile la elicopter, am decolat și m-am îndreptat spre București. Deși era ceață, am văzut marea de oameni adunați pe Magheru. Am zărit coloane mari venind spre centru dinspre Militari, dinspre 23 August, dinspre Mecanică Fină. Am înțeles atunci despre ce este vorba. Am aruncat majoritatea manifestelor pe la periferia orașului, o parte le-am aruncat pe la noi prin Crîngași, și cînd am revenit spre centru am văzut că Piața Palatului și platoul din fața C.C.ului fuseseră deja invadate de lume.

Colegul meu Măluțan se așezase cu elicopterul lui pe acoperișul C.C.-ului și aștepta cu motorul funcționînd. In semn de adio am aruncat citeva dintre ultimele manifeste deasupra manifestanților de acolo și m-am întors la bază".

Relatarea aparține pilotului militar Emil Ioniță, așa cum a fost reprodusă în “Libertatea” din 8 ianuarie 1990.

Adevărul despre manifeste

Existența fizică a manifestelor este un fapt istoric incontestabil, confirmat de sute de exemplare păstrate în arhivele CNSAS, în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României și în numeroase colecții private ale revoluționarilor.

Adevărul istoric arată că textele nu au fost redactate de „grupuri de cetățeni patrioți”, așa cum pretindea propaganda, ci au fost concepute în noaptea de 21-22 decembrie 1989. De nucleul dur al puterii: Secția de Propagandă a Comitetului Central al PCR și Direcția de Informații Interne a Securității, sub supravegherea directă a lui Nicolae Ceaușescu.

Acestea au fost multiplicate industrial în tipografiile oficiale (precum Combinatul Poligrafic Casa Scânteii) și în unitățile speciale ale Ministerului de Interne, fiind pregătite ca parte a planului de contrainformații pentru suprimarea revoltei populare.

Mecanismul de răspândire: O operațiune militară de dezinformare

În ceea ce privește distribuția, dovezile istorice și declarațiile din dosarul Revoluției atestă că răspândirea manifestelor a fost o operațiune logistică coordonată de Grupul de Aviație Specială și unitățile de la Boteni.

Piloții militari au fost instruiți să decoleze în dimineața zilei de 22 decembrie pentru a lansa teancuri masive de manifeste, aproximativ o jumătate de metru înălțime per tean, deasupra zonelor unde se masau coloanele de muncitori.

Articolul din Libertatea se încheia fără menajamente, reflectând ura acumulată în zeci de ani de opresiune. Pentru românii care citeau aceste rânduri pe 8 ianuarie 1990, acele manifeste nu erau doar dovezi ale nebuniei unui dictator, ci „crucea” pusă definitiv deasupra comunismului stalinist. Presa acelor zile nu căuta obiectivitatea istorică, ci eliberarea prin adevăr, încheind relatarea cu o sentință dură: „Nu-i fie țărâna ușoară!”.

Ion Iliescu anunță FSN ca platformă deschisă

În seara zilei de 7 ianuarie 1990, Ion Iliescu a susținut un discurs televizat conceput ca un raport de etapă, menit să consolideze legitimitatea Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) pe plan intern și internațional. Mesajul a încercat să canalizeze efervescența străzii către Platforma FSN, punând un accent deosebit pe „purificarea” noilor structuri democratice și pe necesitatea de a bloca accesul „carieristilor” sau al „demagogilor” în posturile de comandă.

Deși discursul reflecta dorința populației de a se rupe total de trecutul comunist, realitatea ulterioară a demonstrat că această „autoritate morală” a fost adesea contestată din cauza prezenței masive a eșalonului secund al PCR în noile consilii.

Tranziția de la entuziasmul revoluționar la pragmatismul administrativ a fost marcată de recunoașterea situației economice „haotice și neraționale”, președintele CFSN avertizând că decenii de erori nu pot fi corectate prin „miracole”. Pentru a stabiliza climatul social, au fost anunțate măsuri imediate precum abrogarea legilor care afectau direct veniturile cetățenilor și revizuirea indicatorilor de plan pentru primul trimestru.

Armata e cu noi!

Un element de noutate a fost introducerea principiului separării puterilor în stat, Iliescu solicitând consiliilor locale să nu se amestece în gestiunea tehnică și financiară a unităților economice, lăsând responsabilitatea în seama conducerilor administrative.

În plan politic, Ion Iliescu a prezentat FSN nu ca pe o formațiune clasică, ci ca pe o „platformă deschisă” tuturor opțiunilor ideologice, o imagine de coeziune care avea să fie abandonată odată cu transformarea Frontului în partid politic.

Discursul s-a încheiat cu un apel strategic la calm și la susținerea necondiționată a Armatei, definită drept „scutul de nădejde al Revoluției”.

Ion Iliescu a făcut "apelul de a nu se da temei zvonurilor care caută să semene suspiciuni la adresa armatei. Armata sprijină fără rezerve Frontul Salvării Naționale".