6 ianuarie 1990. Vizita lui Eduard Șevarnadze, ministrul de Externe al URSS. Primele precizări privind rolul în evenimentele din decembrie 1989

Ion Iliescu și Eduard Sevardnadze la București, 1990. sursa. Arhiva evz

În primele zile ale anului 1990, atmosfera la București era una de o intensitate febrilă. Între euforia libertății proaspăt câștigate și incertitudinea noului eșafodaj politic condus de Frontul Salvării Naționale (FSN), privirile tuturor erau ațintite spre Moscova.

Pe 6 ianuarie 1990, chiar la debutul vizitei oficiale în România, ministrul de externe al U.R.S.S., Eduard Șevardnadze, publica în “Komsomolskaia Pravda” o serie de precizări care aveau să devină piatra de temelie a noii relații bilaterale. Documentul, pus la dispoziție prin agenția Novosti, oferă o perspectivă rară asupra modului în care „centrul” sovietic a prezentat punctul de vedere privind prăbușirea ultimului bastion stalinist din Europa de Est.

Eduard Șevardnadze și „cazanul politic” de la București

Șevardnadze a respins categoric ideea că Moscova ar fi fost luată prin surprindere de natura regimului de la București. Ministrul sovietic afirma cu o sinceritate tăioasă: „Nu ne făceam niciun fel de iluzii în legătură cu caracterul regimului lui Ceaușescu”. Pentru Kremlin, era evident că un popor civilizat nu va mai accepta mult timp metodele anacronice de guvernare ale „Geniului din Carpați”.

Analiza sovietică indica faptul că Moscova știa că tensiunea creștea și că „cazanul politic” era gata să explodeze. Totuși, Șevardnadze a subliniat un aspect care rămâne subiect de dezbatere istorică: spontaneitatea.

Șeful diplomației sovietice a insistat că nimeni nu a putut prevedea data sau forma exploziei, afirmând că manifestarea poporului nu a fost pregătită de forțe externe, ci a fost o reacție vulcanică a societății.

O scrisoare către Gorbaciov

Un document de arhivă este important pentru a înțelege dimensiunea situației.

Către tovarășul GORBACIOV M.S.

Mihail Sergheevici:

În legătură cu evenimentele din România din ultimele câteva zile, încă nu putem judeca decât pe baza informațiilor care parvin de la agențiile de presă, în special de la cele occidentale. Aceste informații sunt adesea contradictorii și nu permit conturarea unei imagini reale a situației. Încercările noastre de a obține versiunea oficială prin intermediul Bucureștiului nu au produs rezultate.

Astăzi, 20 decembrie, ambasadorul român va fi invitat la MAE al URSS [Ministerul Afacerilor Externe al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste] pentru a obține de la acesta informații referitoare la această problemă.

Până când vom dispune de informații complete și obiective, nu ar trebui ca, în opinia noastră, să ne grăbim să facem o declarație a Congresului Deputaților Poporului din URSS; cel mult, am putea merge doar până la a transmite Comisiei pentru Afaceri Externe [a Sovietului Suprem al Congresului] să pregătească un proiect de propunere privind posibila noastră reacție, luând în considerare toate circumstanțele.

E. ȘEVARDNADZE

20 decembrie 1989

[Sursa: Diplomaticheskii vestnik, nr. 21/22, noiembrie 1994, pp. 74-79. Traducere de Vladislav Zubok.]

Acuzațiile lui Ceaușescu: Conspirația Tratatului de la Varșovia

Un detaliu fascinant oferit de Șevardnadze este încercarea lui Nicolae Ceaușescu de a poza în victimă a unei conspirații a Tratatului de la Varșovia. În ultimele sale zile de conducere, dictatorul român ar fi încercat să învinuiască U.R.S.S. de organizarea intervențiilor antiguvernamentale.

Șevardnadze a demolat această retorică, menționând că lui Ceaușescu nu i s-au putut oferi nici măcar „simulacre” de argumente. Mai mult, ministrul sovietic a reamintit iritarea extremă a lui Ceaușescu când, pe 19 decembrie, la Bruxelles, Șevardnadze condamnase violența regimului într-o formă diplomatică, dar fermă.

Rolul Ambasadei URSS și recunoașterea FSN

Relatarea ministrului de Externe a scos în evidență rolul Ambasadei Sovietice de la București și al ambasadorului Evghenii Tiajelnikov. Într-o perioadă în care regimul Ceaușescu încerca să controleze realitatea, diplomații sovietici se strecurau „printre gloanțe” pentru a transmite informații obiective la Moscova. Poate că așa se explică vizitele dese făcute lui Nicolae Militaru.

Interviu Eduard Șevardnadze: “Regimul crease o rețea și o structură a reprimării atotpătrunzătoare, crease asemenea condiții pentru munca ambasadelor și a mijloacelor de informare în masă, încât prea puține lucruri ieșeau la suprafață. Cu toate acestea, și în respectivele condiții Ambasada Sovietică a informat in mod obiectiv asupra situației din țară. Era insă dificil să se prognozeze absolut precis tocmai această evoluție cu caracter de avalanșă, explozivă, a evenimentelor din România.

Interviu Eduard Șevardnadze: În primele zile ale evenimentelor, la cererile sovietice regimul lui Ceaușescu nu numai că nu a dat nici un fel de informații, ci a lăsat să se înțeleagă că nimic nu se întîmplă. N. Ceaușescu însuși a primit cu extremă iritare răspunsul lui Eduard Șevardnadze la întrebarea care i-a fost adresată de ziariști la 19 decembrie la Bruxelles referitor la atitudinea sa față de evenimentele din România, în care ministrul sovietic condamna într-o formă diplomatică violența”

Recunoașterea imediată a FSN de către guvernul sovietic a fost un gest strategic. Noua conducere de la București a apreciat poziția „inteligentă și subtilă” a lui Mihail Gorbaciov, văzut ca un garant al neintervenției militare și al ruperii definitive de „Doctrina Brejnev”.

Interviu  Eduard Șevardnadze: “Guvernul sovietic, recunoscînd de la bun început Frontul Salvării Naționale, a stabilit, prin intermediul Ambasadei U.R.S.S. din București, un contact permanent cu el. Noua conducere românească a subliniat zilele trecute, într-o convorbire cu un reprezentant sovietic, poziția inteligentă, subtilă a Congresului deputaților poporului al U.R.S.S., a lui Mihail Gorbaciov într-o perioadă hotărîtoare“

Enigma celor 30.000 de „turiști” sovietici

Eduard Șevardnadze nu răspunde unui element important al acelor zile. Unul dintre cele mai controversate elemente ale istoriografiei Revoluției este prezența masivă a cetățenilor sovietici în România. Istoricul american Larry Watts, în volumul „Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, evidențiază o statistică șocantă: din cei aproximativ 37.000 de turiști sovietici intrați în țară în pragul revoluției, peste 25.000 au refuzat să mai plece timp de aproape un an, până în octombrie 1990.

Această prezență a fost confirmată de fostul prim-ministru Petre Roman, care a relatat despre o „întârziere inexplicabilă” în plecarea acestora. Acești turiști — majoritatea bărbați tineri, atletici, călătorind în mașini marca Lada, evitau hotelurile și preferau camparea în locuri izolate.

"La expunerea clară, concisă a lui Mihai Caraman, directorul Centralei de Informaţii Externe, am cerut sovieticilor să-şi retragă comandourile. Era vorba despre aproximativ 25.000 - 30.000 de oameni. S-au retras ca urmare a faptului că Gorbaciov modificase strategia", a declarat fostul prim-ministru Petre Roman istoricului Alex Mihai Stoeenescu

Avertismentul generalului Iulian Vlad. „Specialiștii” din Umbră

În timp ce străzile Timișoarei sângerau, Securitatea încerca să deslușească firele invizibile ale evenimentelor. Istoricul Cristian Troncotă susține că generalul-colonel Iulian Vlad, șeful DSS, l-ar fi informat pe Ceaușescu pe 20 decembrie 1989 despre amestecul „specialiștilor” sovietici în destabilizarea țării.

Reacția dictatorului a fost imediată, convocându-l pe Viulen Pozdniakov, însărcinatul cu afaceri al URSS. Ceaușescu și-a exprimat furia, acuzând direct că evenimentele de la Timișoara au fost „plănuite chiar în cadrul Tratatului de la Varșovia”.

„Lipsa zăpezii”, o scuză disperată pentru blocarea granițelor

Într-o ultimă tentativă de a opri fluxul de „specialiști” de la Moscova, regimul de la București a limitat brusc accesul turiștilor sovietici începând cu 17 decembrie 1989. Agenția Inturist a fost informată că vizitele se amână din cauza „condițiilor nefavorabile”, respectiv absența zăpezii în stațiunile montane. Era o minciună transparentă menită să mascheze teama lui Ceaușescu față de o intervenție militară sub acoperire.

Precizările lui Eduard Șevardnadze din 6 ianuarie 1990 rămân un document de o valoare inestimabilă. Ele prezintă varianta unei superputeri care, deși informată asupra colapsului iminent al unui aliat incomod, a ales să observe „avalanșa” fără a interveni brutal, pariind în schimb pe o relație cu noile forțe politice.

Pentru România, vizita lui Șevardnadze care a urmat acestor declarații a reprezentat legitimarea internațională de care noul regim al lui ion Iliescu avea nevoie în acele ceasuri de maximă vulnerabilitate.