Dumnezeu contra Stalin. Cum a supraviețuit Biserica Ortodoxă în URSS

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Dumnezeu era parte a împărăției țariste atunci când bolșevicii lui Lenin au preluat puterea în octombrie 1917. Imperiul Rus era cel mai mare stat ortodox din lume.

Aproximativ 90 de milioane de oameni din cei 125 de milioane de locuitori se declarau creștini ortodocși, iar pe întreg cuprinsul țaratului funcționau aproape 50.000 de biserici.

Tarul Nicolae II-lea și țarina. sursa: arhiva istorica a Rusiei

Șaptezeci de ani mai târziu, același teritoriu, rebotezat Uniunea Sovietică, mai permitea funcționarea a doar câteva mii. Între aceste două cifre stă una dintre cele mai dramatice confruntări din istoria modernă: lupta dintre Biserică și statul ateu sovietic.

Dumnezeu, de la simbioza cu Țarul la dușmanul de clasă

Înainte de 1917, creștinismul ortodox nu era doar o religie în Rusia, era o instituție de stat. Biserica legitima monarhia, iar monarhia proteja și controla Biserica. Bolșevicii au rupt această relație de îndată ce au ajuns la putere. Unul dintre primele documente ale noului guvern a desființat toate privilegiile religioase. Religia a devenit oficial „opiumul poporului”, formula lui Marx transformată în politică de stat.

Delia Velculescu, „Doamna de Fier" a FMI. Cine este economista pe care Nicușor Dan o vrea premier al României

De ce Mihail Moruzov, primul șef al spionajului românesc, a fost asasinat de legionari, în mandatul lui Antonescu

În primii ani, violența a fost deja prezentă. Între 1922 și 1926, autoritățile sovietice au executat 28 de episcopi ortodocși și peste 1.200 de preoți. Patriarhul Tihon al Moscovei a fost arestat în 1922. Proprietățile bisericești au fost naționalizate, iar bunurile de cult confiscate, o parte ajungând paradoxal în muzee, salvând astfel multe capodopere medievale de la degradare.

Deceniul catastrofei: represiunile anilor '30

Nicio perioadă nu a lovit mai dur Biserica decât deceniul stalinist al anilor '30. Legea din 1929 a interzis orice activitate religioasă în afara slujbei propriu-zise.

Educația religioasă, asistența socială, activitățile pentru copii, toate au fost preluate de statul laic.

Numărul bisericilor ortodoxe din Republica Rusă s-a prăbușit de la 29.584 în 1927 la mai puțin de 500 în 1940, adică mai puțin de 2% din total.

Cifrele umane sunt și mai devastatoare. Conform documentelor interne ale Bisericii, în timpul Marii Terori din 1937–1938 au fost arestați 168.300 de clerici ortodocși. Dintre aceștia, 106.300 au fost împușcați.

Represiunile întregii perioade staliniste au ucis cel puțin 100.000 de persoane condamnate în dosare legate de credință religioasă, la care se adaugă sute de mii trimiși în lagărele Gulag.

Viața credincioșilor, un calvar

Viața cotidiană a credincioșilor devenise un exercițiu de curaj tăcut. O simplă vizită la biserică putea costa locul de muncă. Prezența icoanelor în casă era considerată infracțiune.

Crucile purtate pe sub haine constituiau motiv de arest.

Și totuși, recensământul sovietic din 1937, al cărui rezultat a înfuriat atât de tare Kremlinul încât a fost clasificat secret, iar organizatorii au fost arestați, arăta că aproape jumătate din cetățenii sovietici se mai declarau credincioși.

Al Doilea Război Mondial: Stalin redescoperă Crucea

Hitler a invadat URSS în iunie 1941, iar această amenințare existențială a schimbat calculele Kremlinului în privința Bisericii. Propaganda antireligioasă a fost oprită brusc. Liga Militanților Atei, care numărase 3,5 milioane de membri, a fost desființată. Bisericile au început să fie redeschise.

Motivele nu aveau nimic spiritual. Președintele american Franklin D. Roosevelt îi ceruse lui Stalin, în 1941–1942, mai multă libertate religioasă pentru cetățenii sovietici ca o condiție implicită a sprijinului american în război.

În plus, Moscova nu-și putea permite să fie percepută ca dușmanul credinței în fața unui popor mobilizat pentru supraviețuire. În 1943, chiar înainte de Conferința de la Teheran, Stalin a numit un nou patriarh ortodox, o mișcare pur politică, menită să arate Occidentului că URSS poate fi tolerantă.

Clerul și-a asumat un activ rol în efortul de război: preoți voluntari pe front ca medici, alții colaborând cu forțele partizane pe teritoriile ocupate.

Funeraliile lui Stalin. sursa: arhiva presa

Ateismul științific și rezistența discretă

După moartea lui Stalin în 1953, succesorul său Nikita Hrușciov a reluat presiunile, de această dată prin restricții fiscale și administrative, nu prin execuții.

Deceniile '60 și '70 au adus un nou tip de ateism: cel „științific”, susținut de cuceriri spațiale și progrese medicale. Celebrul afiș de propagandă cu Iuri Gagarin: „Am verificat cerul din interior și din exterior; niciun Dumnezeu, niciun înger nu au fost găsiți” a devenit simbolul epocii.

Afișul cu Iuri Gagarin, cosmonautul sovietic. sursa: arhiva presa

Credința a supraviețuit și acestei ofensive. Noi generații de cetățeni sovietici continuau să meargă la biserică, să-și boteze copiii în secret, să riște cariera și statutul social pentru gesturi de credință.

Estimările istoricilor arată că, în ultimele decenii ale URSS, aproximativ un sfert din totalul populației rămăsese fidel unor forme de credință religioasă.

Cine a câștigat

Uniunea Sovietică s-a prăbușit în 1991.

Statul care demolase cu dinamită Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova în 1931 și pusese în locul ei o piscină publică dispăruse. În 1995, piscinei i-a luat locul o nouă catedrală, reconstruită piatră cu piatră.

Nu e o lecție simplă și nu e un triumf necomplicat.

E o constatare istorică. În șaptezeci de ani de război sistematic împotriva credinței, cu execuții, lagăre, propagandă și ridicol, unul dintre cele mai puternice state din istoria omenirii nu a reușit să șteargă credința dintr-un singur suflet care nu a vrut să o piardă.