Rușii au masacrat câteva mii de români bucovineni care încercau să treacă granița. Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

În manualele de istorie și în arhivele sângeroase ale totalitarismului din secolul XX, numele unor localități precum Katyn, Lidice sau Oradour-sur-Glane au devenit sinonime cu teroarea programată și execuțiile în masă.

Pentru spațiul românesc, o astfel de rană deschisă, ascunsă sub lacătul cenzurii timp de aproape o jumătate de secol de către regimul comunist, o reprezintă Masacrul de la Fântâna Albă.

Petrecut în ziua de Paști a anului 1941 în Bucovina de Nord, evenimentul nu a fost o ciocnire militară, ci un act de exterminare deliberată exercitat de trupele de represiune sovietice împotriva unei populații civile neînarmate, al cărei singur păcat a fost dorința de a trăi în propria patrie.

Anexarea și teroarea roșie

Pentru a înțelege resorturile tragediei, trebuie revenit la ziua de 28 iunie 1940. În urma ultimatumului sovietic primit de România, ca o consecință directă a Protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate abuziv de către URSS. Peste noapte, sute de mii de români s-au trezit prinși într-un stat străin, guvernat de teroare ideologică, ateism militant și suspiciune sistemică.

Exclusiv EVZ. Ce acuzații se aduc șefului Marelui Stat Major, generalul Gheorghiță. DNA, cercetări într-un dosar de trafic de influență

SUA, decizie crucială pentru Europa. Ideea că Washingtonul ne abandonează se dovedește falsă

Molotov semnând Pactul Secret cu Germania. În spate, Ribbentrop și I.V. Stalin. sursa: Wikipedia

Imediat după instalarea noii administrații sovietice, aparatul de represiune controlat de NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) a declanșat o campanie brutală de sovietizare. Elitele locale, preoți, învățători, primari, gospodari înstăriți, au fost arestate, executate sau deportate în Siberia.

În acest climat de nesiguranță absolută, zvonul că autoritățile sovietice ar permite trecerea legală a frontierei către România s-a răspândit ca o flacără în satele de pe văile Siretului și Sucevei. Mulți localnici, disperați, au crezut că își pot salva familiile refugiindu-se dincolo de noua graniță

Potrivit lui Gheorghe Holovati, unul dintre supraviețuitori, mecanismul a fost unul bine organizat, bazat pe răspândirea zvonurilor privind posibilitatea plecării în România. Mărturiile sale sunt consemnate în volumul coordonat de Smaranda Vultur și Adrian Onică, „Basarabeni și bucovineni în Banat. Povestiri de viață”. Fragmente din această lucrare au fost publicate de Agenția Națională a Arhivelor.

„Au lansat zvonul că poate lumea să se înscrie, cine vrea să se înscrie pe niște liste, că îi lasă să meargă legal în România, îi lasă să treacă granița. Cine vrea poate să înscrie întreaga familie. La început, lumea nu mergea, își dădea seama că ceva nu e în regulă. ‘Cum să mă duc să mă înscriu că vreau să mă duc în România?’ Se știa că cel care vrea să se ducă în România își riscă viața”, au povestit supraviețuitorii.

În acest context, tot mai mulți oameni din satele din nordul Bucovinei s-au adunat la sfârșitul lunii martie 1941, în speranța că vor putea pleca.

1 aprilie 1941: Calvarul de la Fântâna Albă

În dimineața zilei de 1 aprilie 1941, o zi sfântă de Paști, o coloană uriașă formată din aproximativ 2.000 până la 3.000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, Suceveni, s-a format și a pornit pe jos spre noua frontieră sovieto-română.

Sursele documentare și mărturiile supraviețuitorilor adunate în anii postdecembriști confirmă caracterul pașnic al manifestației. Oamenii nu purtau arme. În fruntea coloanei se aflau bătrâni, femei și copii care purtau cruci din lemn, icoane, prapuri bisericești și ramuri de salcie, mergând ca într-o procesiune religioasă.

La doar trei kilometri de granița cu România, în poiana Varniței, în apropierea localității Fântâna Albă, astăzi Stara Jadowa, Ucraina, trupele de grăniceri sovietice le-au tăiat calea. Grănicerii le-au cerut somat să se oprească, însă mulțimea, convinsă că nu face niciun rău manifestându-și dorința de repatriere, a continuat să înainteze, cântând imnuri religioase.

Ce a urmat a fost un măcel de o cruzime greu de imaginat. Fără avertismente legale reale, trupele NKVD, ascunse din timp în liziera pădurii și dotate cu mitraliere grele, au deschis focul direct în plin.

Trupele sovietice intrând în Cernăuți, 1940. sursa: Wikipedia

Execuția și ștergerea urmelor

Secerați de rafalele de mitralieră, sute de oameni au căzut secerați în doar câteva minute. Cruci, icoane și trupuri de copii s-au prăbușit în noroiul poienii de la Fântâna Albă. Grănicerii sovietici nu s-au limitat la deschiderea focului. Cei care au supraviețuit rafalelor inițiale și au încercat să fugă sau s-au adăpostit în pădure au fost vânați de cavaleria NKVD și spintecați cu săbiile sau străpunși cu baionetele.

Rapoartele ulterioare și cercetările efectuate de istorici, precum cei din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, au scos la iveală detalii înfiorătoare despre modul în care s-au șters urmele masacrului. Mulți dintre răniți, unii încă în viață, au fost aruncați de-a valma alături de cei morți în gropi comune uriașe, săpate chiar la fața locului sau în pădurile din apropiere.

Pământul a fost bătătorit cu tractoarele și s-au plantat copaci pentru ca locurile de înhumare să nu poată fi identificate niciodată de rude.

Localnicii din satele învecinate au fost avertizați că oricine va încerca să caute cadavrele sau să pună o cruce în poiană va fi trimis pe loc în Siberia.

Numărul exact al victimelor rămâne și astăzi un subiect de dezbatere din cauza lipsei de transparență totală a arhivelor fostului KGB. Cifrele estimate de istorici variază de la câteva sute la peste 2.000 de morți și răniți. Cei rămași în viață din satele de origine ale fugarilor au fost supuși unei noi veri de teroare.

În iunie 1941, peste 13.000 de români din Bucovina de Nord au fost urcați în vagoane de vite și deportați în Siberia sub eticheta de „trădători de patrie”.

Recuperarea memoriei istorice

Timp de 50 de ani, despre Fântâna Albă s-a tăcut sub amenințarea închisorii. Istoriografia sovietică a catalogat evenimentul, în puținele note interne, ca pe o „lichidare a unei tentative ilegale de trecere a frontierei de către elemente burgheze și diversioniste”.

Abia după căderea comunismului în 1989, adevărul a început să iasă la lumină. Supraviețuitori precum faimoasa profesoară și scriitoare bucovineană Ileana Toma au putut să-și depună mărturiile, iar istoricii au putut reconstitui drama.

Portalul Memorial Golgota Neamului – „Fântâna Albă” de la Mănăstirea Putna. sursa: Arhiepiscopia Sucevei

Astăzi, ziua de 1 aprilie este decretată oficial în România drept Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, Nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

Poiana Varniței rămâne un altar de sacrificiu, o dovadă incontestabilă a prețului de sânge plătit de poporul român în secolul dictaturilor.