Trăim, se pare, într-o lume împărțită clar între cei care „cercetează”, cei care „explică” și noi, ceilalți, condamnați să așteptăm, cu o umilință aproape metafizică, rezultatul cercetărilor și binefacerea explicațiilor lor. Deschizi televizorul și te întâmpină, în promo-urile tot mai lungi, invariabil, aceeași promisiune solemnă: noi cercetăm, noi vă explicăm, dezvăluim, vă explicăm pentru ca VOI să înțelegeți.

O întreagă industrie a revelației, o procesiune de inițiați care coboară zilnic printre muritori pentru a le traduce lumea. Ca și cum realitatea ar fi devenit o proprietate privată, iar accesul la înțelegerea ei s-ar face exclusiv prin bunăvoința celor care dețin, cine știe prin ce miracol, cheile adevărului. Nu mai contează vârsta, educația, experiența, bibliotecile citite, inteligența sau discernământul celui din fața ecranului.

Toate sunt anulate prin simpla apariție a unui ins care anunță că urmează să ne explice. Se presupune, din capul locului, că noi nu știm. Că nu putem ști. Că undeva, într-un sanctuar inaccesibil inteligenței noastre, s-au desfășurat cercetări misterioase, s-au descoperit adevăruri interzise și s-au adunat informații la care numai acești preoți ai evidenței au avut acces.

Iar acum, dintr-un nemărginit sentiment de generozitate intelectuală, ni le împărtășesc. Nu mă deranjează explicația. Mă irită obscenitatea superiorității pe care o presupune. Această transformare a cunoașterii într-un privilegiu și a publicului într-o populație de analfabeți existențiali, incapabili să înțeleagă lumea fără subtitrarea permanentă a propriilor vieți. Există, totuși, un paradox profund borgesian.

Cei care cercetează cu adevărat descoperă, de regulă, cât de puțin știu. Dar, cei care pretind că explică totul par să nu fie chinuiți niciodată de asemenea îndoieli. Primii se confruntă cu infinitul necunoscutului. Ceilalți îl rezolvă între două calupuri publicitare. Cu ”invitați de marcă: de obicei profesori universitari făcuți pe granturi, fără operă.

Îmi amintesc acea extraordinară imagine din George Herbert, - „thy rope of sands”, pe care Borges o așază drept epigraf la ”Cartea de nisip”. ”Frânghia de nisip”. Imposibila încercare de a da consistență lucrurilor care, prin însăși natura lor, ne scapă printre degete. Cred că întreaga noastră existență intelectuală nu este decât această încercare nesfârșită de a împleti o frânghie din nisipul cunoașterii.

Cu deosebirea că unii sunt suficient de inteligenți pentru a înțelege imposibilitatea gestului, în vreme ce alții și-au făcut din el o profesie, o tribună și, mai ales, o formă de autoritate. Aceștia din urmă s-au îndrăgostit atât de profund de propriile explicații, încât au încetat demult să mai simtă nevoia de a înțelege ceva.

Își contemplă frânghia cu solemnitatea celor care au dezlegat misterul universului și ne invită, cu o condescendență infinită, să ne agățăm existența de ea. Dacă îndrăznești să le spui că frânghia lor este făcută din nisip, s-ar putea să descoperi că sunt perfect capabili să te spânzure cu ea…