România, din nou o marfă…

Sursa foto: Arhiva EVZ

Pe ecranele tv. a explodat cel mai dezgustător spectacol: osanale, plecăciuni digitale, metafore cu aripi de plastic și comparații care, dacă ar fi fost lăsate afară în frig, ar fi murit de rușine. Așa-zisul președinte Dan, prezent alături de Trump, devenise peste noapte un fel de Atlas carpato-danubiano-pontic, ținând pe umeri nu doar România, ci și bunul-simț al planetei, pacea mondială, ordinea cosmică și probabil rețeta originală de Coca-Cola.

M-am gândit că, dacă ar fi să îi cred pe veselii ”comentatori”, omul nu s-a dus acolo cu avionul, ci pe un nor de destin, împins din spate de istorie și din față de un cor de jurnaliști, influenceri cu diplomă de geopolitică obținută oengist, într-un weekend. În realitate, imaginea care îmi tot revenea în minte era mult mai modestă și mult mai umană: un domn care s-a urcat într-un avion nu din măreție, ci dintr-un soi de frică practică, aceea care nu se vede frumos în poze, frica aceea care te face să verifici de două ori dacă ai închis gazul înainte să pleci.

Aș zice că s-a dus acolo ca să bată preventiv la ușă, înainte ca cineva să bată mai tare la a noastră, să se uite politicos în ochii omului care tocmai a primit raportul Senatului american și să spună, cu un zâmbet atent calibrat: „Sunt aici, exist, respir, nu sunt o problemă, nu vă supărați pe mine, nu acum, nu azi”.

Grețos și dulceag, precum este probabil, gustul rahatului proaspăt, acest gest simplu a fost transformat într-un episod dintr-o epopee națională. Chiar ”o vizită istorică”! Unii scriau despre asta, ca și cum președintele Nicușor ar fi intrat în Biroul Oval cu pasul lui Mihai Viteazul și cu privirea lui Decebal, alții ca și cum Trump ar fi lăsat totul baltă, ar fi scos o batistă brodată cu tricolor și ar fi șoptit emoționat: „În sfârșit, liderul pe care îl așteptam”.

Mă amuză mai ales această disperare de a vedea grandoare acolo unde există, de fapt, doar negociere, calcul și o doză sănătoasă de autoprotecție.

Ca și cum ne-ar fi insuportabil să admitem că suntem o țară care încearcă să nu fie apostrofată, de un imperiu care scrie regulile jocului.

Într-un fel, osanalele nu sunt despre președinte, ci despre noi. Despre cât de mult tânjim să credem că cineva, oricine, ne reprezintă într-o formă aproape mitologică, că suntem și noi, măcar prin delegație, importanți, luați în serios. E o foame veche, una care nu se satură niciodată și care se hrănește excelent din poze oficiale și fraze bombastice.

Adevărul, bănuiesc, e mult mai mic și tocmai de aceea mai interesant: un om s-a dus să fie văzut, să fie auzit, să nu lipsească din fotografie, pentru că în lumea asta lipsa cântărește mai greu decât prezența timidă. Nu a mers ca să scrie istorie, ci ca să evite să fie scris într-un capitol neplăcut.

Și, sincer, dacă a ales frica în locul gloriei imaginare, poate că asta e cea mai realistă formă de patriotism pe care o mai practicăm: nu să cucerim lumea, ci să ne strecurăm prin ea fără să fim striviți.

În 1946–1947, americanii și britanicii știau foarte bine ce se întâmplă aici și, cu toate acestea, au ales să ne lase să cădem, nu din cruzime, ci din calcul, pentru că exista deja o altă bătălie pe care o pregăteau și pentru care România nu conta suficient. Atunci, Occidentul a privit în altă parte, iar cortina a fost trasă peste noi fără ca cineva să încerce cu adevărat să o oprească.

Paradoxul este că acum, America nu mai privește în altă parte. Dimpotrivă, America pare să ne arate prăpastia. Vorbește despre democrație, despre libertatea cuvântului, despre drepturile omului, despre pericolul ideologiilor neomarxiste, care confiscă limbajul și transformă diferența de opinie în crimă morală. Este ca și cum, pentru prima dată după mult timp, cineva din afara continentului ar rosti cu voce tare lucruri pe care mulți europeni le gândesc în șoaptă.

Și totuși, senzația mea nu este una de optimism. Pentru că a vedea prăpastia nu înseamnă automat a avea forța de a te opri. A fi avertizat nu înseamnă a fi salvat.

Probabil că nu vom reuși, la fel ca alte țări europene, să ieșim de sub această nouă Cortină de Fier, una care nu mai este politică în sens clasic, ci ideologică, o cortină neomarxistă, țesută din concepte, din interdicții morale, din reeducări simbolice și dintr-un tip de corectitudine care nu mai caută adevărul, ci supunerea.

Poate că vom merge mai departe, ca și cum nimic esențial nu s-ar întâmpla, adaptându-ne, traducând noile lozinci, învățând noul vocabular, așa cum alte generații au învățat vocabularul marxist, apoi pe cel al tranziției, apoi pe cel al integrării. Suntem buni la asta. Avem o lungă tradiție a supraviețuirii prin mimetism.

Diferența mică, dar importantă, este că acum știm. Sau, cel puțin, unii dintre noi știm. Știm, pentru că am mai fost aici. Știm cum arată. Știm cum se simte alunecarea lentă.

Poate că nu vom câștiga această bătălie istorică, poate că România va rămâne, și de data aceasta, într-o zonă secundă, prinsă între centre de putere care decid sensul, dar dacă există o formă de mântuire la scară umană, ea stă poate în refuzul interior de a spune că aceasta este o victorie.

Să știi că pierzi și să nu minți că ai câștigat este, uneori, ultima formă de adevăr care mai rămâne.

„După această întâlnire, vom organiza la Cotroceni o dezbatere pe tema România și Europa pentru a deschide discuția în țară pe această temă și pentru a implica experții, societatea civilă și politicienii într-un dialog despre poziția strategică a României în Europa.”

— a spus Nicușor Dan la Washington.

Plecând de la această frază, se conturează imediat o întrebare care nu ține nici de diplomație, nici de bune maniere instituționale, ci de esența regimului politic: ce relevanță poate avea o asemenea dezbatere dacă ea nu se sprijină pe un mandat parlamentar și nu este precedată de o consultare reală a cetățenilor? Pentru că, dincolo de decorul elegant al unei mese rotunde cu oengeurile sorosiste și de vocabularul impecabil despre „dialog”, „experți” și „poziționare strategică”, rămâne golul fundamental al legitimității. O dezbatere fără legătură organică cu voința populară și fără consecințe juridice este, în fond, o formă fără fond, un exercițiu de respirație publică al clasei politice, nu un act de guvernare.

România trăiește de ani buni într-un paradox devenit rutină: liderii săi merg în capitale europene, fac declarații grave, semnează acorduri, promit parteneriate, vorbesc în numele „statului român”, dar aproape niciodată nu prezintă un mandat explicit primit de la Parlament. Totul se întâmplă într-un spațiu al ambiguității convenabile, unde executivul și diverse figuri proeminente ale puterii se comportă ca și cum reprezentarea ar fi implicită, naturală, automată, de parcă votul general ar fi un cec în alb valabil pentru orice decizie, oricât de importantă.

Când Ilie Bolojan merge la Berlin, Bruxelles, Paris sau la Viena și anunță acorduri, parteneriate, ajutoare pentru Ucraina, deschideri strategice, întrebarea elementară nu este dacă întâlnirile au fost cordiale, nici dacă fotografiile sunt reușite, ci în baza cărui mandat acționează, cine a stabilit limitele negocierii, ce anume era negociabil și ce nu, și cine, în numele cetățenilor, a decis liniile roșii. Tăcerea care urmează acestor întrebări nu este întâmplătoare, ea este simptomul unui sistem care preferă opacitatea, pentru că opacitatea protejează puterea de control.

Cazul sprijinului acordat Ucraina este emblematic.

În multe state europene, sumele, tipurile de echipamente, calendarele livrărilor și formele de sprijin sunt publice, dezbătute, votate, contestate și asumate explicit. La noi, informația este fragmentară, vagă sau clasificată, ca și cum însăși ideea de transparență ar fi un risc în sine. În același timp, România traversează dificultăți economice serioase, presiuni bugetare, scăderi ale nivelului de trai, iar cetățenii sunt chemați să accepte austeritatea fără a li se explica limpede unde se duc resursele și în ce proporție.

Cu Republica Moldova, discursul este la fel de generos în principii și la fel de sărac în detalii. Se invocă responsabilitatea istorică, solidaritatea, parcursul european comun, dar rămâne neclar cât, în ce formă și cu ce impact bugetar se materializează aceste angajamente și, mai ales, cine le-a validat în mod transparent.

În acest context, anunțul unei dezbateri la Cotroceni despre „România și Europa” capătă un aer aproape simbolic.

Nu pentru că tema ar fi secundară, ci pentru că mecanismul propus nu rezolvă problema centrală: absența unui mandat clar și verificabil. O dezbatere fără Parlament este o conversație selectivă. O dezbatere fără cetățeni este un exercițiu retoric. O dezbatere fără consecințe instituționale este un ritual menit să sugereze deschidere acolo unde decizia este deja luată sau urmează să fie luată în alt cadru, probabil de altcineva din afară.

Se creează astfel impresia de participare, dar participarea nu este instituționalizată. Se invocă dialogul, dar nu se precizează cine decide în final. Se vorbește despre strategie, dar fără un proces democratic clar de adoptare a ei.

De aceea, încheierea firească a acestei reflecții este una terminologică, dar esențială. Folosim adesea expresia „șeful statului”, ca și cum statul ar fi o entitate separată de cetățeni, iar cine îl conduce ar avea o autoritate proprie, autonomă. În realitate, într-o republică, nu există „șef al statului” în sens monarhic sau suveran, ci există un reprezentant al statului, iar statul este expresia juridică a voinței cetățenilor. A reprezenta nu înseamnă a substitui. A reprezenta nu înseamnă a decide discreționar. A reprezenta înseamnă a purta un mandat delimitat, controlabil și revocabil.

Dacă acest mandat nu este clar formulat și nu este susținut prin consultare reală, atunci reprezentarea devine o ficțiune, iar dezbaterea — oricât de elegantă ar fi — rămâne doar un decor pentru o decizie care nu a fost niciodată, în mod autentic, a noastră.

Există zile în istoria unei țări care nu sunt marcate prin explozii, prin coloane de tancuri sau prin proclamații solemne, ci printr-un tip de tăcere grea, administrativă, o tăcere în care totul pare să funcționeze normal, deși în adânc ceva ireversibil tocmai s-a produs. O astfel de zi a fost, pentru România, acel noiembrie 1946 în care alegerile au fost furate sub privirea tuturor, după ce, cu doar câteva luni înainte, în iunie și iulie, Senatul fusese desființat, ca și cum cineva ar fi scos, fără zgomot, o piesă esențială dintr-un mecanism deja șubred.

Nu s-a tras atunci niciun foc de armă pe străzile Bucureștiului, nu s-au ridicat baricade, nu s-a proclamat oficial sfârșitul democrației, iar tocmai această absență a spectaculosului a făcut ruptura mai eficientă, pentru că oamenii s-au trezit într-o realitate în care forma rămânea recognoscibilă, dar conținutul era golit sistematic, într-o democrație mimată, cu urne, buletine de vot și comunicate, dar fără posibilitatea reală a alegerii.

În același timp, departe de această periferie a Europei, marile puteri își ordonau deja neliniștile, iar la Fulton, în Missouri, Winston Churchill, aflat atunci în opoziție, rostea fraza care avea să devină celebră, vorbind despre o Cortină de Fier coborâtă peste continent, o linie imaginară ce separa zonele de influență anglo-americane de cele sovietice; nu era o profeție, ci o constatare tardivă a unui fapt consumat, iar pentru România cortina nu a coborât spectaculos, ci s-a așezat încet, ca o perdea grea trasă într-o cameră în care oamenii încă mai discutau despre viitor fără să realizeze că lumina de afară fusese deja blocată.

Ziua în care România a intrat în zona rusească a Cortinei de Fier nu poate fi fixată într-un singur calendar, pentru că ea nu este o dată, ci o succesiune de gesturi mici, aparent tehnice, care împreună au produs o schimbare de regim ontologic, o trecere de la a fi subiect al istoriei la a deveni obiectul ei: un senat desființat, niște alegeri falsificate, recunoașteri făcute din rațiuni de echilibru internațional, comunicate care preced poziția oficială, trupe staționate ani în șir, tratate care, în loc să aducă un sfârșit, consfințesc o instalare.

Aici se naște acel sentiment crud că România era mai degrabă o marfă, o monedă de schimb acceptabilă într-un târg între mari puteri, un teritoriu oferit pentru concesii în altă parte, iar tragedia nu este doar pierderea libertății, ci pierderea iluziei că libertatea ar fi fost vreodată pe masă, pentru că, atunci când o țară ajunge să fie negociată ca un element neutru din punct de vedere moral, nu mai vorbim despre înfrângere, ci despre o formă de irelevanță.

De aici înainte, totul devine o chestiune de cosmetizare diplomatică: conferințe, tratate, formule juridice atent alese ca să nu spună direct ceea ce toți știau deja.

În 1947, când se pun ștampilele finale, nu se naște o realitate nouă, ci se confirmă una instalată, iar România, deși întorsese armele, deși își plătise schimbarea cu sânge, deși făcuse eforturi militare masive, nu e recunoscută în termenii care ar fi făcut-o, măcar simbolic, un partener, fiindcă recunoașterea ar fi tulburat arhitectura de influențe. În asemenea momente, istoria arată limpede că nu funcționează ca o instanță morală, ci ca o piață, iar piața nu recompensează sacrificiul, ci utilitatea.

Acum, dacă privim prezentul, asemănarea pe care o simți nu vine din identitatea contextelor, ci din familiaritatea mecanismului: tot prin proceduri, tot prin limbaj, tot prin justificări superioare, tot printr-un tip de raționalitate care îți spune că măsura este „necesară” și că alternativa este „periculoasă”. Există și azi momente în care democrația pare să rămână în picioare ca decor, în timp ce o parte din conținutul ei este suspendată, amânată, contestată sau golită de conținut, iar paralela cu 1946 nu stă în detaliile tehnice, ci în gustul amar al unei comunități care simte că votul nu mai e un instrument prin care decide, ci un ritual prin care validează, cu o întârziere umilitoare, o decizie deja luată sau un rezultat deja considerat acceptabil de cei care au puterea de a defini acceptabilul.

În același timp, dacă atunci România era împinsă brutal într-o zonă de influență prin forță militară și prin aranjamente de tipul „sfere de influență”, astăzi alunecarea într-o zonă de influență se face prin integrare și dependențe, prin norme, prin standarde, prin finanțări, prin „aliniere”, prin faptul că centrul produce agenda și periferia o traduce. Iar dacă numim această agendă, în cheie ideologică, „neomarxistă” și o asociem mai ales cu nucleul franco-german, sentimentul de déjà-vu vine din aceeași structură veche: existența unui centru care își permite luxul de a stabili sensul, și a unei periferii care este invitată să îl adopte, uneori convinsă, alteori constrânsă, adesea ambele deodată.

Ceea ce se repetă, așadar, nu este doctrina, ci raportul: România ca spațiu de echilibrare, ca teritoriu tampon, ca element de negociere, ca „bun de plasat” într-o arhitectură mai mare, astfel încât să se mențină liniștea centrului, chiar dacă asta presupune acceptarea tacită a unei Europe cu două viteze, în care viteza întâi își rezervă dreptul de a inventa direcția, iar viteza a doua primește dreptul de a executa, de a recupera, de a demonstra mereu, de a fi mereu „în curs de”.

Aici se atinge a doua asemănare, poate mai dureroasă decât orice analogie geopolitică: aceea că rolul de „vândut” nu e doar o trădare venită din afară, ci devine treptat o identitate interiorizată, o stare psihologică.

În 1946–1947, România era vândută pentru concesii strategice și pentru un echilibru pe care nu îl controla; astăzi, România poate ajunge să se simtă vândută prin felul în care i se explică mereu că binele ei depinde de aprobarea altora, că maturitatea ei se măsoară prin conformitate, că viitorul ei este o recompensă condiționată, nu un drept al propriei voințe politice. În ambele cazuri, rezultatul interior este același: o comunitate care începe să creadă că nu contează suficient ca să fie întrebată cu adevărat, ci doar suficient cât să fie folosită.

Asta este cu adevărat figura învinsului, nu învinsul dramatic, care își numără morții și ruinele, ci învinsul lucid, cel care refuză entuziasmul obligatoriu și simte că victoriile oficiale sunt adesea simple schimbări de decor. În 1946, învinsul era cel care vedea că alegerile sunt o piesă de teatru și că instituțiile cad una câte una, în timp ce limbajul public continuă să vorbească despre „legalitate” și „normalitate”; în prezent, învinsul este cel care simte că, deși trăiește într-o lume fără tancuri străine pe străzi, există o presiune difuză de a accepta umil  narațiunea centrului, fie ea politică, morală sau culturală, și că orice îndoială este tratată ca deviere, ca imaturitate, ca pericol.

În această logică, alegerile furate din 1946 și alegerile contestate sau anulate din prezent devin nu doar episoade istorice separate, ci simboluri ale aceluiași punct nevralgic: momentul în care comunitatea află că procedura, care ar trebui să fie instrumentul suveranității, poate fi transformată în instrumentul anulării ei, iar când asta se întâmplă nu se pierde doar un scrutin, ci se pierde încrederea în ideea că destinul colectiv se poate decide de jos în sus, prin oameni concreți, nu de sus în jos, prin aranjamente, filtre, validări.

De aceea, când spui „Europa cu două viteze” și simți că României i se pregătește, discret, locul de „a doua”, tu nu faci doar o observație politică, ci descrii o reacție de memorie.

Memoria, chiar când nu are datele exacte, recunoaște tiparul: aceeași promisiune că „așa e mai bine”, aceeași invitație de a renunța la propria voce în schimbul apartenenței, aceeași morală superioară invocată ca să închidă discuția, aceeași convingere că ordinea lumii se construiește fără tine, dar cu tine pe post de material.

Și totuși, într-un asemenea tablou, singura zonă care nu poate fi ocupată complet este conștiința individuală, acel spațiu mic în care omul își păstrează dreptul de a nu aplauda când nu simte bucurie, de a nu repeta cuvinte pe care nu le crede, de a nu confunda salvarea cu supunerea și maturizarea cu obediența. Această rezistență nu schimbă arhitectura lumii și nu mută sferele de influență, dar salvează ceva mai fragil și mai prețios decât o victorie politică: salvează demnitatea interioară a celui care refuză să fie doar un obiect al istoriei, salvează memoria lucidă care vede că istoria se repetă nu prin aceleași uniforme, ci prin aceleași mecanisme, și că uneori cea mai grea bătălie nu este cu un imperiu vizibil, ci cu propria tentație de a accepta, liniștit, rolul care ți se atribuie…