România, captivă pe conducta lui Putin

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Atacurile asupra terminalului CPC și jocul energetic dintre Moscova, Kiev și Baku arată cât de vulnerabilă a rămas România într-un moment în care Guvernul încă reacționează la crize în loc să le anticipeze.

Atacurile cu drone asupra terminalului Consorțiului Conductei Caspice (CPC) de la Novorossiisk au întrerupt temporar încărcarea petrolului kazah, afectând principala rută prin care aproximativ 80% din exporturile de țiței ale Kazahstanului ajung pe piețele internaționale. Consorțiul este controlat în mare parte de companii occidentale, între care Chevron și ExxonMobil, iar unul dintre petrolierele avariate transporta petrol provenit din zăcământul Tengiz. Pentru România, evoluția este cu atât mai importantă cu cât aproximativ 63% din importurile de țiței provin din Kazahstan.

În același timp, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, a declarat că țara sa este pregătită să preia o parte din livrările pe care Rusia nu le mai poate asigura, însă a condiționat extinderea exporturilor de reluarea finanțării europene pentru proiectele energetice. În prezent, conducta CPC transportă anual aproximativ 63 de milioane de tone de petrol, în timp ce opoziția Rusiei și Iranului continuă să blocheze dezvoltarea unei rute trans-caspice care ar reduce dependența de infrastructura controlată de Moscova.

Vizita lui Aliyev la Berlin și surprizele acesteia

Există un fir comun, rareori observat, între paralizia negocierilor nucleare cu Iranul și dezvăluirile făcute săptămâna trecută la Berlin de președintele azer Ilham Aliyev: în ambele cazuri, diplomația oficială, publică, s-a dovedit incapabilă să producă rezultate, iar vidul a fost umplut de canale paralele, informale, ale căror scopuri reale rămân disputate. Reluarea ostilităților dintre Washington și Teheran a transformat memorandumul de înțelegere de la Islamabad într-o literă moartă, iar reluarea unor negocieri formale nu se întrevede la orizont — un eșec care spune, poate, mai multe despre limitele diplomației clasice între adversari ireconciliabili decât despre conținutul specific al dosarului nuclear iranian.

Atunci când negocierile serioase se vor relua, în cele din urmă, ele vor trebui să gestioneze simultan două dosare care se alimentează reciproc: libertatea de navigație prin Strâmtoarea Hormuz și programul nuclear iranian propriu-zis. Primul are prioritate de facto, din cauza efectelor sale imediate asupra economiei globale, dar al doilea rămâne, pe termen lung, incomparabil mai periculos. Semnele sunt deja îngrijorătoare: aparența de stabilitate nucleară care părea să se fi instalat de la mijlocul anului trecut începe să se destrame, iar Teheranul pare să fi reluat, discret, recuperarea unor active nucleare avariate și mutarea unor materiale sensibile către instalații greu de distrus, în timp ce inspectorii internaționali continuă să primească acces doar la obiectivele cele mai puțin relevante.

Recentul acord american de cooperare nucleară civilă cu Arabia Saudită nu face decât să complice și mai mult calculul iranian, oferind Teheranului un argument retoric comod — acela al standardelor duble occidentale — exact în momentul în care Washingtonul ar avea nevoie de maximum de credibilitate pentru a impune limite verificabile.

Berlinul și culoarele secrete ale Baku-ului

Într-un registru diferit, dar structural înrudit, vizita oficială a președintelui azer Ilham Aliyev la Berlin, pe 21 iulie, a scos la iveală o altă fațetă a aceleiași tendințe: proliferarea canalelor diplomatice neoficiale, greu de controlat și, uneori, greu de deosebit de operațiunile de influență. În cadrul conferinței de presă comune cu cancelarul german Friedrich Merz, Aliyev a confirmat că o întâlnire secretă a avut loc la Baku, între 12 și 14 iulie, între foști oficiali germani de rang înalt și apropiați ai Kremlinului — printre care fostul prim-ministru rus Viktor Zubkov și consilierul prezidențial Valery Fadeyev —, pentru a discuta modalități de încheiere a războiului din Ucraina.

Președintele azer a precizat că autoritățile de la Baku nu au fost notificate oficial despre scopul întâlnirii și că doar datele de zbor i-au permis să confirme public că aceasta a avut loc; cancelarul Merz, la rândul său, a negat orice implicare a guvernului german, afirmând că nu avea cunoștință despre un asemenea contact.

Investigațiile presei germane sugerează că aceste întâlniri nu sunt un episod izolat, ci o continuare informală a fostului „Dialog de la Petersburg”, cu întâlniri neoficiale găzduite de Baku începând cu 2024 între foști politicieni germani și figuri apropiate lui Vladimir Putin — iar serviciile germane de securitate le tratează, potrivit acelorași surse, drept o posibilă operațiune de influență rusească. Episodul ilustrează exact tensiunea structurală a momentului: în absența unor canale oficiale credibile pentru negocierea păcii în Ucraina, actori secundari — foști demnitari, consilieri, intermediari privați — ocupă spațiul lăsat liber, cu riscul ca aceste contacte să servească mai degrabă intereselor Moscovei de a testa fisurile din solidaritatea occidentală decât unei păci reale și verificabile.

Energia ca instrument de poziționare

Vizita lui Aliyev nu s-a rezumat, însă, la acest episod controversat. Componenta economică a deplasării a fost, de departe, cea mai substanțială: Baku și Berlinul au semnat o declarație comună privind o agendă strategică de parteneriat bilateral, iar Aliyev a subliniat rolul Azerbaidjanului în securitatea energetică a Europei, amintind că țara sa a început, de la începutul acestui an, exporturi directe de gaze naturale către Germania și Austria, în baza unui contract pe zece ani, cu livrări inițiale de aproximativ 1,5 miliarde de metri cubi anual.

Comerțul bilateral a atins circa 1,7 miliarde de euro în 2025, iar peste 250 de companii germane operează deja pe piața azeră — cifre care confirmă că, dincolo de retorica privind valorile europene, miza reală a relației germano-azere rămâne diversificarea energetică într-un moment în care dependența de gazul rusesc a devenit, pentru Berlin, un liability strategic greu de asumat public.

Combinația dintre cele două fire ale vizitei — dezvăluirea canalului secret de la Baku și consolidarea parteneriatului energetic — developează o imagine ambivalentă a Azerbaidjanului ca actor regional: pe de o parte, furnizor tot mai important de energie pentru o Europă care caută alternative la Rusia; pe de altă parte, gazdă (voluntară sau nu) a unor contacte informale ruso-germane care ridică întrebări legitime despre cât de etanșă este, în realitate, unitatea occidentală în privința Ucrainei.

Nu este o coincidență că ambele episoade — impasul nuclear iranian și controversa de la Baku — converg spre aceeași concluzie: pe măsură ce canalele diplomatice formale devin tot mai rigide sau tot mai epuizate, actorii statali și substatali se orientează tot mai mult către aranjamente informale, greu de verificat și, prin însăși natura lor, greu de tras la răspundere.

O lecție pentru flancul estic/frontul estic

Pentru România și pentru restul flancului estic al NATO, episodul de la Berlin merită urmărit cu mai multă atenție decât i s-a acordat până acum. El confirmă, o dată în plus, că negocierile privind viitorul Ucrainei nu se poartă exclusiv — poate nici măcar în principal — la mesele oficiale de la Washington, Bruxelles sau Kiev, ci și în culoare informale, prin intermediari ale căror motivații rămân opace. Într-un moment în care solidaritatea occidentală este testată simultan pe frontul ucrainean, pe cel al Golfului Persic și pe cel al proliferării nucleare, capacitatea Bucureștiului de a distinge între diplomația legitimă și operațiunile de influență deghizate în gesturi diplomatice devine, ea însăși, o componentă esențială a securității naționale — nu mai puțin importantă decât achizițiile de sisteme radar sau aeronave de vânătoare.

 Ucraina lovește infrastructură care afectează în primul rând Kazahstanul și interesele occidentale (Chevron, ExxonMobil), nu direct Rusia — dar face acest lucru într-un calcul pe termen lung, nu pe termen scurt. Pe termen scurt, Moscova chiar câștigă: mai puțin petrol kazah pe piață înseamnă preț mai mare pentru barilii ruși rămași în circulație (către India, China, sau prin scheme de eludare a sancțiunilor).

Miza reală, așa cum indică și declarațiile lui Aliyev de la Berlin, este structurală:

Kievul pare să parieze pe o reorientare treptată a Kazahstanului dinspre ruta rusească spre coridorul azer (Marea Caspică → Baku-Tbilisi-Ceyhan), ocolind complet teritoriul rusesc. Dar acest pariu se lovește de o realitate dublă — capacitate insuficientă (BTC nu poate absorbi nici a douăzecea parte din volumul CPC) și opoziție geopolitică fermă din partea Rusiei și Iranului, singurele state care pot bloca legal o conductă trans-caspică directă, invocând statutul juridic disputat al Mării Caspice.

Pentru România, miza e dublă: pe termen scurt, o presiune directă asupra facturii la pompă (deja vizibilă în prețurile de la Rompetrol), fără o alternativă rapidă de aprovizionare; pe termen lung, o confirmare că orice reconfigurare a rutelor energetice caspice — fie ea prin Azerbaidjan, fie prin alte coridoare — va rămâne un proces de ani, nu de luni, ceea ce înseamnă că vulnerabilitatea actuală a lanțului de aprovizionare românesc nu se va rezolva curând, indiferent de rezultatul final al bătăliei geopolitice dintre Kiev, Washington, Baku și Astana.

Post Scriptum:

Încerc o concluzie pentru situația de astăzi și acesta concluzie o privesc prin ochii militarului. Dacă ne referim strict la o eventuală întrerupere prelungită a fluxului de petrol kazah prin CPC, România are câteva opțiuni, dar niciuna nu este lipsită de costuri.

Prima soluție este diversificarea importurilor prin portul Constanța. România poate cumpăra țiței din Azerbaidjan, Arabia Saudită, Irak sau alte state din Golf, transportat cu petroliere până la Constanța și apoi către rafinăriile Petromidia și Petrobrazi. Această variantă este fezabilă, dar presupune costuri mai mari de transport și o competiție mai intensă pe piața internațională.

A doua soluție este creșterea rolului Azerbaidjanului. Compania SOCAR poate suplimenta livrările prin conducta Baku–Tbilisi–Ceyhan (BTC), însă această rută are limite de capacitate, iar volumul de petrol kazah care poate fi redirecționat prin Marea Caspică este redus comparativ cu cel transportat prin CPC.

O a treia variantă este utilizarea rezervelor strategice de petrol. România, ca stat membru al Uniunii Europene și al Agenției Internaționale pentru Energie, este obligată să mențină stocuri de urgență echivalente cu cel puțin 90 de zile de importuri nete sau 61 de zile de consum intern. Aceste rezerve pot amortiza efectele unei întreruperi temporare, dar nu reprezintă o soluție pe termen lung.

Pe termen mediu, cea mai importantă măsură este accelerarea producției interne.

Exploatarea gazelor din perimetrul Neptun Deep va reduce dependența energetică a României, însă nu rezolvă problema petrolului. În schimb, investițiile în zăcămintele petroliere onshore și offshore, precum și modernizarea capacităților de rafinare, pot diminua vulnerabilitatea în fața unor șocuri externe.

La nivel european, România are interesul să susțină dezvoltarea Coridorului Mijlociu (Middle Corridor), extinderea capacității conductei Baku–Tbilisi–Ceyhan și realizarea unei conexiuni trans-caspice care să permită transportul mai eficient al petrolului kazah fără tranzit prin Rusia. Până acum, aceste proiecte au avansat lent, inclusiv din cauza opoziției Moscovei și Teheranului.

În concluzie, România nu riscă o penurie imediată de petrol, dar este expusă la creșterea costurilor și la perturbări ale aprovizionării dacă blocajul CPC se prelungește. Soluția nu este înlocuirea unei singure surse cu alta, ci reducerea dependenței de o rută controlată, direct sau indirect, de Rusia și diversificarea lanțurilor de aprovizionare. Mai îngrijorător decât atacurile asupra terminalului CPC este faptul că România continuă să reacționeze, nu să anticipeze. Guvernul vorbește despre securitate energetică doar atunci când apare o criză, fără să prezinte un plan credibil de reducere a dependenței de o singură sursă și de o singură rută de aprovizionare.