În anii ’50, România se afla sub influența directă a Uniunii Sovietice. Economia sa era modelată conform directivelor de la Kremlin. Unul dintre obiectivele majore ale regimului comunist a fost dezvoltarea industriei grele. Producția de oțel a devenit un indicator crucial al progresului socialist. Reșița, oraș cu o tradiție metalurgică îndelungată, a fost transformată într-un centru strategic al siderurgiei românești.

În 1952, combinatul siderurgic de la Reșița a atins un record impresionant în producerea de oțel și fontă. Această realizare nu a fost întâmplătoare, ci rezultatul unor politici economice forțate, menite să sprijine industria de armament sovietică. Însă, moartea lui Stalin a dus la schimbări majore.

Producția de oțel și strategia economică sovietică

După cel de-Al Doilea Război Mondial, România a fost integrată în blocul sovietic. Întreaga țară a fost obligată să contribuie la refacerea economică a URSS. Planurile cincinale dictate de la Moscova au impus o creștere accelerată a industriei grele. În acest context, producția de oțel a devenit o prioritate. Reșița, cu uzinele sale bine dezvoltate, a fost una dintre cele mai importante platforme industriale ale țării. Investițiile masive în furnale și laminatoare au dus la o creștere rapidă a capacităților de producție.

În 1952, producția de fontă și oțel de la Reșița a atins un vârf istoric. În cursul anului s-a ajuns la peste 153.000 t de fontă și la 410.475 t de oțel. Din aceste materiale se puteau realiza muniții în cantități apreciabile. Aceasta era destinația metalului după concepția celor de la Kremlin. Rezultatul impresionant a fost obținut printr-o mobilizare intensă a resurselor și prin impunerea unor norme draconice muncitorilor. Regimul comunist a prezentat acest succes ca o dovadă a superiorității socialismului, iar muncitorii care depășeau planurile de producție erau glorificați în propagandă.

Totuși, această expansiune forțată a avut și efecte negative. Fabricile erau suprasolicitate, iar tehnologiile utilizate nu erau întotdeauna cele mai eficiente. Producția de oțel creștea în volum, dar nu și în calitate. În plus, industria siderurgică devenea tot mai dependentă de resursele miniere interne, care nu puteau ține pasul cu cerințele tot mai mari.

Mineritul, un alt segment supus presiunilor

Pentru a susține producția de metale la niveluri ridicate, era nevoie de materii prime în cantități uriașe. Huila extrasă din minele din regiune era esențială pentru funcționarea furnalelor. În 1953, extracția de cărbune din zonă a atins 360.831 de tone. Această cifră avea să scadă dramatic în anii următori.

Scăderea producției de cărbune a fost una dintre principalele cauze ale declinului siderurgiei de la Reșița. În 1954, extracția a coborât la 238.663 de tone. În 1955 ajunsese deja la 180.274 de tone. Această prăbușire a avut un efect direct asupra furnalelor, care nu mai puteau funcționa la capacitate maximă. Astfel a scăzut și producția de oțel.

Pentru a compensa această lipsă, regimul a încercat să importe materii prime din alte state socialiste. Soluțiile lor nu au fost sustenabile pe termen lung. Sistemul economic rigid nu permitea adaptări rapide, iar fabricile de la Reșița au început să resimtă tot mai puternic efectele lipsei de resurse.

Producția de oțel, în declin după moartea lui Stalin

În martie 1953, moartea lui Iosif Stalin a schimbat radical direcția economică a blocului sovietic. Noile strategii economice promovate de Moscova au redus accentul pus pe industria grea, iar acest lucru s-a reflectat imediat în România. Dacă în 1952 producția de oțel fusese una record, în 1954 aceasta scăzuse deja la 321.000 de tone, potrivit Historia.

Reducerea producerii de metale a fost resimțită puternic în economia regională. Mii de muncitori și-au pierdut locurile de muncă, iar orașul Reșița a început să sufere din punct de vedere economic. Industria siderurgică fusese dezvoltată artificial, fără o bază economică solidă. Orice fluctuație politică avea un impact devastator.

Regimul comunist a încercat să compenseze aceste pierderi prin artificii financiare. Statul a menținut fabricile în funcțiune chiar și atunci când producția de oțel nu mai era rentabilă, folosind subvenții și împrumuturi externe. Pe termen lung, aceste măsuri nu au făcut decât să prelungească agonia unei industrii care nu mai putea susține creșterea forțată impusă de regim.

Colapsul industriei după 1989

După căderea regimului comunist, economia României a trecut printr-o tranziție dificilă către piața liberă. Una dintre cele mai afectate industrii a fost cea siderurgică, care nu mai putea funcționa fără sprijinul statului. Producția de metale a scăzut dramatic, iar multe dintre fabricile de la Reșița au fost închise sau privatizate.

În anii ’90, cererea de oțel pentru industria de armament s-a redus considerabil. Combinatul de la Reșița nu a reușit să se adapteze noilor condiții economice. Fără comenzi de stat și fără o piață stabilă, producția de oțel a devenit nesustenabilă. Multe dintre halele industriale au fost abandonate, iar orașul a intrat într-o perioadă de declin economic.

Astăzi, moștenirea siderurgică a Reșiței este doar o amintire a unei epoci în care producția de metale era considerată un simbol al progresului socialist. Recordul din 1952 rămâne o realizare impresionantă, dar și o lecție despre limitele unui sistem economic rigid, care s-a prăbușit odată cu regimul care l-a creat.