Procesul de bigamie care a marcat istoria României. Onoarea Mareșalului și „păcatul” Mariei Antonescu

Dintre toate scandalurile care au vizat viața privată a liderilor români, puține au fost la fel de virulente și de încărcate politic precum cel al Mariei Antonescu.

Într-o epocă în care onoarea militară și moralitatea creștină erau pilonii pe care Ion Antonescu își construia imaginea, acuzația de bigamie adusă soției sale a reprezentat „călcâiul lui Ahile” pentru viitorul conducător al statului. Un proces de divorț cu consecințe istorice.

Maria Antonescu, căsătoria și divorțul

Al doilea soț al Mariei, Fueller, era un cetățean francez, descris în cronicile vremii ca un om de afaceri prosper, reprezentant al unei mari firme de bijuterii și pietre prețioase din Paris. Era imaginea tipică a „bon vivant-ului” parizian: elegant, cosmopolit, cu conexiuni în înalta societate.

S-a căsătorit cu Maria Niculescu în 1919, la Paris, într-o perioadă în care Maria încerca să-și refacă viața după moartea primului soț. Relația lor a fost însă una nefericită, marcată de infidelități și de o incompatibilitate profundă de caracter. Au divorțat în 1926.

Incidente în Piața Victoriei, în timpul manifestațiilor pro-Bolojan

Scumpiri în Bulgaria după trecerea la euro. O bere pe litoral costă 32 de lei

Tensiunile au început imediat după căsătoria Mariei cu Ion Antonescu, în august 1928. Adversarii politici ai colonelului de atunci au sesizat rapid că divorțul ei de francezul Guillaume Fueller, pronunțat la Paris în 1926, nu fusese transcris în registrele de stare civilă din România. Deși situația era cunoscută în cercurile restrânse, ea a fost păstrată ca „muniție” pentru momentul în care Antonescu ar fi devenit prea influent.

Scandalul a explodat public în 1935, când Ion Antonescu, deja general și o figură marcantă a armatei, a intrat în conflict deschis cu regele Carol al II-lea și camarila sa. Regele a ordonat serviciilor de informații să „scormonească” în trecutul Mariei. În acest an, acuzațiile de bigamie au început să fie “aruncate” prin procese de mică anvergură și prin atacuri la persoană în cercurile politice.

Maria Antonescu, fotografie de epocă. sursa: arhiva presa

Acuzații grave

Acuzația s-a bazat pe o succesiune de evenimente care au creat un vid juridic periculos.

Așa cum am menționat, înainte de a-l cunoaște pe Ion Antonescu, Maria Niculescu fusese căsătorită cu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller. În 1926, Maria și Fueller divorțează oficial în Franța, printr-o sentință a Tribunalului Senei. Crezând că este o femeie liberă, în 1928, Maria se căsătorește la București cu colonelul Ion Antonescu.

Conform legislației românești de atunci, o sentință de divorț pronunțată în străinătate nu avea efect automat în România. Ea trebuia supusă unei proceduri de „exequatur”, adică recunoașterea hotărârii străine de către o instanță românească. Și transcrisă în registrele de stare civilă locale.

Pentru că acest demers nu fusese făcut, în actele statului român, Maria Antonescu figura în continuare ca fiind căsătorită cu Fueller. Deși între timp devenise soția lui Antonescu. Tehnic, era bigamă.

„Ică” Antonescu, avocatul care le-a salvat onoarea

Aici intervine personajul cheie care va schimba istoria României: tânărul și strălucitul avocat Mihai Antonescu. Un avocat fără nicio legătură de rudenie cu colonelul de atunci.

Fueller a realizat rapid că deține o „marfă” prețioasă. Refuzul său de a facilita transcrierea divorțului în România era exact ceea ce avea nevoie Regele pentru a-l șantaja pe Antonescu. Francezul s-a lăsat manipulat de serviciile secrete românești, jucând rolul „soțului părăsit”. A făcut totul pentru a bloca legalizarea noii căsnicii a Mariei.

Există mărturii istorice care sugerează că Fueller nu avea nicio dorință reală de a se împăca cu Maria, ci urmărea doar beneficii materiale. Se spune că ar fi cerut sume considerabile de bani pentru a accepta să semneze actele necesare recunoașterii divorțului pe teritoriul României.

Interese materiale

Francezul a afișat o atitudine arogantă față de Ion Antonescu, tratându-l ca pe un simplu „colonel balcanic” care îi furase soția. Această atitudine a alimentat ura viscerală a lui Antonescu față de el. Mareșalul considerându-l un individ lipsit de onoare.

Răsturnarea de situație a fost orchestrată în mai 1937 de către avocatul Mihai Antonescu, care a reușit o manevră juridică sclipitoare. Într-un prim proces a obținut condamnarea lui Fueller pentru bigamie în fața Tribunalului Ilfov.

Strategia s-a bazat pe faptul că, dacă statul român nu recunoștea divorțul francez, atunci Fueller însuși se afla în ilegalitate prin faptul că se recăsătorise în Franța, fiind încă „măritat” în actele din România. Această sentință simbolică de o lună de închisoare a creat un paradox juridic ce a forțat instanțele române să valideze definitiv divorțul de la Paris. Anulând capacitatea de șantaj a camarilei regale și curățând parcursul politic al lui Ion Antonescu într-un moment decisiv pentru istoria țării.

Acesta a fost momentul în care s-a sudat prietenia dintre cei doi, Mihai devenind ulterior „Ică”, mâna dreaptă a Mareșalului și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Strategia de apărare

Un al doilea proces a fost cel de recunoașterea pe teritoriul României a sentinței de divorț pronunțate de Tribunalul Senei (Paris) în 1926.

Pilonii apărării construite de Mihai Antonescu erau atent aleși. Unul din ei era buna-credință (Error communis facit jus). Avocatul a demonstrat că Maria Antonescu a acționat cu convingerea deplină că este divorțată, având o sentință legală a unui tribunal francez.

Lipsa transcrierii era o eroare administrativă, nu o intenție criminală de a sfida instituția căsătoriei.

Astfel, Mihai Antonescu a inițiat imediat procedurile de recunoaștere a divorțului francez pe teritoriul României. Cerând instanțelor să valideze sentința de la Paris cu efect retroactiv. Instanțele românești au dat în cele din urmă câștig de cauză familiei Antonescu, recunoscând divorțul de Fueller și legalizând astfel statutul Mariei.

Procesele cu presa

Ion Antonescu nu s-a mulțumit doar cu apărarea. El a intentat procese de calomnie ziarelor care o atacau pe Maria, precum influentul ziar al lui Stelian Popescu, Universul.

Ion Antonescu a refuzat să lase avocații să vorbească singuri. El mergea personal la tribunal, purtând uniforma de general, transformând sala de judecată într-o tribună a demnității militare. El a declarat celebrele cuvinte: „Am venit să apăr onoarea unei femei și onoarea uniformei mele.”

Deși Stelian Popescu era protejat de Rege, presiunea morală exercitată de Antonescu și victoriile juridice ale lui „Ică” au făcut ca aceste atacuri să se stingă, ziarele fiind obligate să retragă acuzațiile.

Stelian Popescu, jurnalist, proprietarul ziarului Universul. sursa: Wikipedia

Consecințele politice

Totuși, procesul a lăsat urme adânci. Antonescu nu a iertat niciodată faptul că Regele a permis și a încurajat „scormonirea” în viața privată a soției sale. Atunci când a apărut momentul potrivit, s-a răzbunat pe Carol al II-lea. Care a fost nevoit să abdice.

Succesul în acest proces l-a propulsat pe Mihai Antonescu în cercul de maximă încredere al Mareșalului. Fără acest scandal de bigamie, probabil că „Ică” nu ar fi ajuns niciodată la conducerea statului.

Aristocrația bucureșteană și elitele politice au continuat să o privească pe Maria cu superioritate,. Au considerat-o o „femeie cu trecut”, fapt ce a alimentat ulterior dorința acesteia de a se impune prin Consiliul de Patronaj.

Procesul de bigamie nu a fost doar o chestiune de drept civil, ci un veritabil duel politic. El ne arată un Ion Antonescu vulnerabil în fața onoarei familiei sale, dar și un sistem politic care nu ezită să folosească dormitorul ca pe un câmp de bătălie pentru a-și neutraliza adversarii.