Social
La TIFF fără badge. De ce mi-e teamă de filmele Ornellei Muti. Cronica unui festival care a consacrat firescul
Sursa: EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Mă gândeam zilele acestea dacă să merg la vreun film la TIFF. Filme în care să joace Andreea Esca și Loredana Groza, har Domnului, nu există încă. Cinematograful mai păstrează, iată, câteva ultime forme de decență. Ar mai fi de interes Ornella Muti, invitata de onoare, dar oare aș mai vrea s-o văd acum?
Există câteva zile pe an în care Clujul pare să devină alt oraș. Nu mai bun, nu mai frumos, nici măcar mai interesant. Pur și simplu altul.
TIFF, festivalul care a schimbat un oraș
Transformarea începe întotdeauna discret. Apar oameni cu bagaje. În cafenele se aud limbi străine. Pe terase vezi fețe necunoscute care par să se cunoască de ani de zile. Cozile din fața cinematografelor apar și dispar. Străzile rămân aceleași, clădirile rămân aceleași, dar substanța orașului se modifică imperceptibil, ca și cum cineva ar fi schimbat compoziția aerului.
Am încercat de multe ori să înțeleg ce anume produce această schimbare.
Filmele? Nu cred.
Invitații? Nici atât.
Vedetele sunt importante, dar ele vin și pleacă. Filmele se proiectează și dispar. Ceea ce rămâne este altceva.
Poate că meritul cel mai mare al lui Tudor Giurgiu, al lui Mihai Chirilov, al lui Cristian Hordilă și al zecilor de oameni din staff nu este că au construit un festival de film. Și, Important este, cred, faptul că au reușit să nu-l lase să cadă niciodată în desuetudinea de carton care plutește astăzi peste multe dintre marile festivaluri ale lumii.
Mă gândesc la Cannes, unde, dincolo de strălucire, rămâne adesea senzația unui mecanism care celebrează mai ales propria celebritate. Și unde premiile au ajuns să se dea după numărul de minute, - mai mare, sau mai mic -, cât a fost aplaudat un film…
Deschiderea TIFF, 2026. sursa: Facebook
Marea calitate a festivalului
TIFF a păstrat, în schimb, ceva mult mai greu de obținut și infinit mai greu de conservat: firescul.
Festivaluri există peste tot. Meritul lor este că, vreme de peste două decenii, au reușit să evite boala care omoară aproape toate festivalurile de succes: propria importanță. La un moment dat, multe festivaluri încetează să mai fie despre filme și devin despre ele însele.
Despre fotografi, covoare roșii, fițe, șampanie, modă, dive botoxate, regizori excentrici, sponsori, acreditări, apariții mondene și discursuri despre cât de importante sunt toate astea, ecologeala, sufletul omului și pacea pe pământ. Încep să semene cu decorurile de carton ale propriului succes.
Am avut întotdeauna impresia că TIFF a evitat această capcană, tocmai fiindcă a păstrat ceva foarte rar: normalitatea. Nu normalitatea administrativă, ci normalitatea actului artistic.
La TIFF încă mai poți vedea un regizor stând la aceeași masă cu un student, un critic de film discutând fără emfază cu un spectator oarecare, un actor celebru mergând pe stradă fără alai și fără sentimentul că universul îi aparține. Există o lipsă de teatralitate în chiar mijlocul teatrului festivalului.
Festivalul nu s-a construit în jurul unei glorii deja existente. A crescut odată cu oamenii care l-au făcut. Iar oamenii aceștia nu s-au plictisit. După atâția ani continuă să caute filme, să descopere autori, să organizeze întâlniri, să umple săli și să creadă că toate acestea au încă sens.
Este un lucru mult mai rar decât pare.
Publicul de la TIFF, 2026. sursa: Facebook
O lume agitată, privită cu liniște
În România există multe instituții care au supraviețuit, și puține au rămas vii. TIFF este una dintre ele. De aceea, în fiecare iunie, Clujul capătă pentru câteva zile acea atmosferă imposibil de definit. Nu este exuberanță. Nu este glamour. Nu este nici măcar entuziasm. Este sentimentul că, pentru o scurtă perioadă, un număr suficient de oameni se adună în jurul unui lucru pe care îl iubesc sincer.
Iar sinceritatea, în vremurile noastre, este un fenomen atât de rar încât ajunge să schimbe aerul unui oraș întreg.
Totuși, simt că, cel puțin pentru mine, un mediocru clasic, care nu se pricepe la nimic, și cu atât mai mult la filme, critică - și în general la artă, este un moment în care parcă mă aflu pe o punte… Privesc oameniii cu badge-uri de TIFF care se agită, aleargă dintr-o parte în alta, râd, conversează la terase.
Mie mi se pare că din ce în ce mai des simt nevoia să renunț la ”badge”, la revista ”AperiTIFF”, să mă ascund cumva la ”Che Guevara”, pe terasă și să mi amintesc…
Mi-a făcut plăcere să fiu în preajma unor mari personalități ale ecranului, cu cei care au fost la edițiile trecute — Alain Delon, Catherine Deneuve, care acceptase invitația numai cu condiția să poată fuma când și unde dorește, Jacqueline Bisset și alții. Cu unii am petrecut câteva ore, cu alții câteva zile, în ritmul acela ciudat pe care îl au festivalurile adevărate, unde diminețile încep cu o cafea și o conversație oarecare și se termină după miezul nopții, când realizezi că ai vorbit mai puțin despre filme decât despre viață.
Uneori, cele mai importante proiecții nu au loc în sălile de cinema, ci la mesele de pe terase, între două pahare și trei amintiri.
Tudor Giurgiu și Andreea Esca, TIFF, 2026. sursa: Facebook
Filme și actrițe
Dar, nu știu de ce, parcă mi-e teamă de Ornella Muti.
Să fie din cauza filmelor din anii aceia? Din cauza fetei din La moglie più bella sau din Il Sole nella pelle? Din cauza acelei frumuseți care părea să nu aparțină unei femei anume, ci întregii Italii de atunci, unei lumi încă luminate de soare, în care viitorul părea o promisiune și nu o amenințare? Sau fiindcă anumite chipuri au rămas atât de legate de o vârstă a lumii încât orice întâlnire târzie pare aproape o indiscreție?
Anul trecut, înainte de festival, l-am rugat pe Tudor Giurgiu să-mi recomande un film. Mi-a răspuns simplu: Sirat. Și avea dreptate. A fost unul dintre acele filme care nu se termină odată cu genericul. Rămân în tine ca o neliniște. În tradiția islamică, Sirat este podul subțire dintre paradis și iad, mai fin decât un fir de păr și mai ascuțit decât lama unei săbii. Toți trebuie să-l traverseze.
M-am gândit de multe ori la această imagine după ce am văzut filmul. Și mă gândesc la ea acum, când numele Ornellei Muti apare pe afișele TIFF-ului.
Fiindcă, fără să pară, între ”Il Sole nella pelle” și ”Sirat” există aceeași punte. La un capăt este soarele pe piele. Tinerețea. Frumusețea care nici măcar nu bănuiește existența timpului. Lumea în care viitorul este nesfârșit și în care moartea pare un zvon îndepărtat.
La celălalt capăt este deșertul din Sirat, unde oamenii înaintează fără să știe exact ce caută, unde fiecare pas poate fi ultimul și unde toate certitudinile se destramă una câte una.
Teama mea vine din faptul că, pentru prima dată, nu mă mai aflu de partea soarelui. M-am trezit undeva, pe pod.
Ornella Muti, celebra actriță italiancă. sursa: tiff.com
Dovada schimbării
Când eram tânăr, o priveam pe Ornella Muti și credeam că lumea seamănă cu filmele ei. Astăzi mă uit la ”Sirat” și am impresia că filmul acesta seamănă cel mai mult cu lumea în care trăim.
Între cele două filme nu s-a schimbat numai actrița. M-am schimbat și eu. Ne am schibmat si noi, cu toții...
E aceeași teama ca aceea care m ar cuprinde și daca Tudor Giurgiu m-ar anunța ca urmează proiecția "Cetățeanului Kane", iar invitatul de onoare ar fi Donald Trump. Nu pentru că ar exista vreo asemănare evidentă între ei. Deși, dacă mă gândesc mai bine, poate că există una mai profundă decât pare la prima vedere.
"Cetățeanul Kane", realizat în 1941 de Orson Welles, pe atunci un regizor și actor de numai douăzeci și cinci de ani, este considerat de mulți cel mai important film din istoria cinematografului. Eu nu cred asta. Nu cred că există un singur film care să poată purta o asemenea coroană. Dar înțeleg de ce a fost așezat acolo. Povestea magnatului Charles Foster Kane, inspirată parțial de marele baron al presei William Randolph Hearst, vorbește despre putere, faimă, bogăție și despre singurătatea care se ascunde în spatele lor.
Privit astăzi, filmul pare aproape profetic. Kane este unul dintre acei oameni care cred că pot cumpăra orice, influența pe oricine și modela lumea după propria voință. În acest sens, el îl anticipează, într-o anumită măsură, pe Trump și pe mulți alții asemenea lui. Nu omul concret, ci tipul uman. Omul care confundă succesul cu sensul vieții și descoperă prea târziu că există lucruri pe care nici averea, nici puterea nu le pot recupera.
Florin Piersic la TIFF, 2026. sursa: Facebook
Teama de ecranul propriei vieți
Poate că de aceea comparația îmi vine atât de firesc în minte. Fiindcă și aici atenția s-ar muta inevitabil de la operă la om, de la mit la biografie, de la ceea ce a însemnat cândva la ceea ce a rămas astăzi.
Poate că de aceea ezit.
Nu mă tem că Ornella Muti a îmbătrânit. Ar fi o prostie. Timpul și-a făcut datoria cu noi toți. Mă tem că, văzând-o, aș descoperi că nu pe ea am vrut s-o revăd, ci propria mea tinerețe. Pe ea o căutam, de fapt, în acele filme. Nu frumusețea unei femei, ci iluzia unei vârste.
Poate că aici se află adevărata lecție a filmului ”Sirat”. Nu că drumul este periculos. Ci că, la un moment dat, înțelegi că podul nu duce nicăieri în afară de tine însuți. Că toate călătoriile, toate festivalurile, toate filmele și toate întâlnirile sfârșesc prin a te aduce în fața propriilor amintiri.
Iar cine a ajuns acolo știe că cele mai grele traversări nu sunt cele dintre paradis și iad.
Sunt cele dintre omul care ai fost și omul care ai rămas.
Dacă ai date sau informaţii care pot deveni o ştire, transmite-le pe adresa [email protected]
Recomandările noastre
