Între 1938 şi 1940, 25 de nave reuşiseră să plece din porturile româneşti cu destinaţia Palestina. În anii care au urmat (1940-1944) au putut pleca alte vase, patru dintre ele au ajuns la destinaţie („Morina“, „Bulbul“, „Cazbek“ şi „Patria“), iar două („Struma“ şi „Mefkure“) au fost scufundate în Marea Neagră, împreună cu toţi cei aflaţi la bord.

Tragedia vasului „Struma“ a devenit foarte cunoscută prin prisma faptului că, dintre cei 769 de pasageri (dintre care peste 70 de copii), nu a existat decât un singur supravieţuitor, David Stoliar, pe atunci un tânăr în vârstă de 19 ani.
 „Struma“,un vechi barcaz bulgar cumpărat de organizaţiile evreieşti, care naviga sub pavilion panamez şi care trebuia să asigure o singură traversare până în Palestina, a plecat din portul Constanţa pe 12 decembrie 1941, la orele 14.30.

Fără vize pentru Turcia sau Palestina, din cauză că britanicii se opuneau emigrării evreilor, cei de pe „Struma“ s-au văzut blocaţi în faţa Istanbulului, unde au rămas 71 de zile. La 24 februarie 1942, vasul a fost scufundat, fiind lovit de o torpilă lansată de un submarin sovietic.

În arhiva radioului public există un interviu, realizat cu singurul supravieţuitor de pe „Struma“, David Stoliar.

Domnule Stoliar, când aţi ajuns în Palestina ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? V-aţi găsit de lucru, v-aţi înrolat în armată, ce anume aţi făcut?

Da, am sosit în aprilie ’42. Un prieten de-al meu din Bucureşti mă aştepta la Tel Aviv, acolo am stat la el acasă şi după ce m-am simţit mai bine, mâinile şi picioarele erau mai bine, la sfârşitul anului ’42 m-am înrolat în armata engleză. Şi am fost trimis în Africa de Nord şi am stat în armata engleză până la sfârşitul războiului, în 1945.

Aţi fost combatant, aţi luptat pe front sau aţi făcut parte din servicii?

Servicii de aprovizionare cu apă… duceam un teanc cu apă în spatele trupelor…

După sfârştitul războiului aţi rămas tot în Palestina…

Nu, până la sfârşitul războiului am rămas… englezii au vrut să rămân la Cartierul General din Cairo un an de zile, pentru că aveau multe echipamente pe care vroiau să le descarce. Şi-n ’46 englezii m-au întrebat ce vreau să fac, unde vreau să merg şi am decis să plec înapoi în Palestina. Şi-n ’48 a început războiul […] de independenţă. Şase luni de zile am fost în armata israeliană.


După aceea am găsit de lucru la Haifa şi la o companie petroliferă şi după aceea am plecat în Japonia, am căpătat un contract să plec în Japonia doi ani de zile şi am stat 18 ani de zile în Japonia! […] Am lucrat pentru o companie americană care făcea importuri şi exporturi în Japonia, între America şi Japonia.

Produse petroliere?

Nu, produse alimentare. […]

Şi unde îşi avea sediul compania?

New York. […] [În 1967] am căpătat un alt lucru şi am plecat, din Japonia am plecat în America, din America am plecat în Franţa, am stat un an în Franţa, după aceea m-am întors în America şi am rămas aici, în America. […] Călătoream în Japonia, Coreea, Hong Kong, Filipine, pentru că eram în [domeniul] încălţăminte şi noi făceam încălţăminte în toate ţările asiatice.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]

Te-ar putea interesa și: