Leila s-a născut într-o familie de imigranți marocani din Franța și a fost crescută în tradiția musulmană. Cu o mamă supusă față de soț și zece frați, este condamnată încă din copilărie la rolul de slujnică în casă

Ajunsă la vîrsta adolescenței, se revoltă, dar, sătul de tentativele ei de emancipare, tatăl său decide să o mărite. Leila nu-l cunoaște pe cel ales de părinți să-i fie soț, care este cu 15 ani mai în vârstă decât ea și vrea să o ia de nevastă mai ales pentru a dobândi cetățenia franceză. Va fi măritată forțat cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată și care va încerca la rîndul lui să o transforme într-o slujnică. Împotrivindu-se tradiției care îi cere să se supună, Leila se va lupta să-și păstreze libertatea și demnitatea.

 

Povestea Leilei, tulburătoare prin sondarea celor mai importante sentimente, a fost publicată recent de Editura Polirom, în Colecția Memorii, Jurnale, Biografii, în traducerea Oanei Cătălina Popescu.

 

Câteva repere

Leila este o franco-marocană din regiunea pariziană. La șase ani după ce a fost căsătorită de părinți împotriva voinței sale, a divorțat. Astăzi lucrează în administrație și își crește singură fiul.

 

Marie-Thérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare și prezentatoare de televiziune.  A scris peste 50 de cărți, printre care și Arsă de vie (împreună  cu Souad), volum apărut  la Editura Polirom în 2017.

 

Fragment

 

*

Noul tribunal se compunea de data asta din soa­cră‑mea şi tata.

— Fiica ta e prost‑crescută, îi răspunde urât soţu­lui ei.

Tata rămânea tăcut. Probabil îşi dădea seama că eram la capătul puterilor şi nici el nu o plăcea pe femeia aceea. Mă măritase cu de‑a sila, aveam o soacră impusă cu forţa... Încă mai aşteptam un gest, un cuvânt de la el.

— Leila, este adevărat ce spune soacra ta?

Am povestit tot, încercând să fiu calmă, dar nu mai reuşeam. Tata m‑a luat deoparte.

— Ea nu va sta mult timp aici. Trebuie să reuşeşti să te stăpâneşti. Fă‑o pentru Ryad. Nu pentru ea, nici pentru mine, ci pentru fiul tău.

A plecat, spunându‑le lui Moussa şi mamei sale:

— Vă cer scuze pentru ea!

Dar nu şi eu. Nici nu putea fi vorba s‑o fac şi eu. Abia plecase el, că ea m‑a atacat din nou.

— Acum să duci jos scutecul ăsta!

— Nu! Este un coş de gunoi în casă. În Franţa, aşa se face, voi coborî cu sacul de gunoi când va fi plin.

Ea se aşezase, ghemuită, cu picioarele îndoite, şi mi‑a oferit un spectacol care m‑a siderat.

— Sunt la pământ! O să mă scoată din minţi! O să mă scoată din minţi...

Şi urla litania asta fără încetare. Se zgâria pe faţă. Şi‑a dat jos năframa ca să mă blesteme:

— Leila, una pentru mine, zece pentru tine!

Altfel spus, dacă eu sunt blestemată o dată, tu vei fi de zece ori. Priveam, spunându‑mi: „Doamne, nu e adevărat, nu sunt pe pământ, am un coşmar”.

Tocmai îl schimbam pe Ryad pe masa de înfăşat, din nefericire instalată în salon, când scena nevero­similă s‑a declanşat cu brutalitate. Cu un scutec în mână, cu copilaşul în echilibru, aşteptând, nu mă puteam mişca. Moussa a apărut de nu ştiu unde şi, văzând‑o pe maică‑sa în starea aceea, a făcut o criză de nervi la rândul lui.

Şi‑a rupt cămaşa, se bătea cu pumnii în piept, se zgâria până la sânge... o isterie completă.

— Nu te voi ierta niciodată, i‑ai făcut rău mamei mele, vrei s‑o omori pe mama.

Îi priveam pe amândoi, pe femeia aceea în vârstă, pe bărbatul acela în toată firea, cu ochii măriţi de stupefacţie. Ea s‑a ridicat, m‑a împins violent la perete.

— Nu te voi ierta niciodată! Mi‑ai luat fiul! Îţi jur pe Coran, nu vei rămâne soţia fiului meu, nu‑l meriţi!

Am fost cuprinsă la rândul meu de o furie nebu­nească, probabil că pe termen lung era ceva contagios.

— Eu ţi‑am luat fiul? Cine a luat viaţa celuilalt? Cine l‑a cerut pe celălalt în căsătorie? Cine nu voia să se căsătorească? Cine nu‑l dorea pe el? Vă detest! Vă urăsc pe amândoi! Nu l‑am dorit niciodată pe bărbatul ăsta. E nebun, nu avem nimic în comun! Crezi că fiul tău e un rege, crezi că e de neînlocuit? Există bărbaţi mult mai bine ca el şi eu merit mai mult! El nu mă merită pe mine.

Aş fi putut să spun mai ales că el se folosise de mine pur şi simplu ca să‑şi obţină actele. Dar nici nu mă mai gândeam la asta, atât eram de nebună de furie. Expresia „nu‑l meriţi pe fiul meu” era de nesu­portat pentru mine, nu puteam asculta aşa ceva.

L‑am insultat pe Moussa:

— Tâmpitule! Mi‑ai luat totul, mi‑ai luat totul!

Mă scoseseră din minţi, nu mai vedeam nimic. Am plecat în papuci şi în tricou, am fugit pe scară, am alergat afară în plină iarnă, ningea, şi nu mă gândeam decât la un singur lucru, să mă arunc de la etaj. Dacă ar fi fost un balcon la îndemână, m‑aş fi aruncat în gol.

Am traversat tot cartierul ca o furtună şi m‑am năpustit într‑o cabină telefonică ca s‑o sun pe mama:

— Mamă, ştii ceva? La dracu’, la naiba cu toată lumea! Îţi pierzi fiica, o pierzi definitiv, adio! Ai grijă de Ryad, e tot ce îţi cer.

Nici măcar Ryad nu mai exista pentru mine în momentul ăla. Am traversat zona în fugă. Voiam să mor. Alergam spre şoseaua naţională, vorbind sin­gură: „Hai, aruncă‑te în gol o dată pentru totdeauna”. Voiam să apară un camion şi să mă calce.

În mod ciudat, în cele mai negre clipe din viaţa mea, întotdeauna am întâlnit pe cineva în ultimul moment. A apărut o maşină, cu o prietenă de fami­lie la volan. Juliette. O „mamma” mare şi bună, nea­gră ca abanosul, puternică şi generoasă.

Ea m‑a recunoscut, tremurând pe marginea dru­mului, cu chipul însângerat, pentru că mă lovisem la cap în cabina telefonică.

— Leila? Dar ce faci aici? Ce‑i cu tine?

Suspinam, nu mai puteam articula cuvintele. Vorbele îmi rămâneau blocate în cap. Am avut impresia că devenisem dintr‑odată mută şi că nu voi mai putea vorbi niciodată. Ea încerca să mă facă să urc în maşină, dar eu mă zbăteam într‑o tăcere care mă sufoca. Nu aveam chef nici de ea, nici de maşina ei, aş fi vrut să intru sub roţile unui camion. Să mă strivească, pe mine şi viaţa mea de rahat.

Ea a înţeles că eram realmente în pericol.

— Îţi spun că o să urci în maşina asta. Dacă tre­buie să‑ţi dau o palmă pentru asta, o s‑o fac! Urcă!

Deoarece o respingeam, m‑a prins de după gât şi m‑a ridicat ca pe un fulg.

Eram atât de slabă, iar ea atât de puternică, încât nu i‑a fost greu. M‑a legat de scaunul din spate.

— Să nu te mişti de acolo! Te duc acasă la mine!

M‑a instalat în camera ei şi, când am putut să scot un cuvânt, mă bâlbâiam, implorând‑o:

— Nimeni... să nu anunţi... singură... singură...

Doream să fiu cu adevărat singură, eram pierdută, înnebunită, creierul nu‑mi mai funcţiona.

— De acord, te las aici complet singură, dar te încui! Ascultă‑mă cu atenţie, rămân alături, nu plec nicăieri. Plângi pe săturate, strigă dacă vrei; chiar dacă va trebui să îţi petreci aici toată ziua, nu te vei mişca de aici atâta timp cât nu vei vorbi şi nu vei avea ideile în ordine.

Şi m‑a încuiat cu cheia. M‑am ghemuit pe un fotoliu şi am plâns cu adevărat. Priveam în gol, în unele momente nu mai puteam respira, suspinele mă îne­cau. Astăzi mă întreb de unde mai aveam lacrimi.

În acest timp, mama alertase toţi prietenii şi îi trimisese pe fraţii mei să mă caute. Făceau turul imobilelor. Unul dintre ei a sunat la Juliette.

— Nu, nu, nu am văzut‑o pe Leila, de ce? Ce se întâmplă?

— Nu reuşim să dăm de sora mea. Dacă o vedeţi, trebuie să ne spuneţi.

Juliette ar fi vrut să‑i spună: „Linişteşte‑te, e la mine”. Dar nu ştia ce se întâmpla şi, mai ales, cine mă adusese în starea aceea. Pentru ea, fugisem, era grav, dar încă nu realizase că voiam să mă arunc sub roţile unui camion, pentru că nici măcar nu fusesem în stare să‑i spun.

Am rămas la ea tot restul zilei. După ce mi‑am vărsat toate lacrimile, creierul meu îşi revenea încet-încet. Nu înduram viaţa asta, însă alte fete măritate ca mine, cu de‑a sila, o suportau. Ştiam asta. Eram de părere că ele îşi iroseau şansa de a trăi şi de a fi libere într‑o ţară liberă. Consideram că eu însămi nu eram bună de nimic, trecând de la criza de disperare la fugă, de la criza de tetanie la depresia sinucigaşă. Nu renunţam la luptă, mă zbăteam, însă nu câştigam niciodată. Toţi oamenii care vorbeau despre integrare nu aveau să reuşească niciodată să ne scoată din asta. Nu ştiau cum s‑o facă. Noi însene, fetele din colegii şi din licee, ne lăudam pretinzând că părinţii nu ne vor face aşa ceva „niciodată”... Niciodată nu vom fi măritate forţat cu cineva din zona rurală a Africii de Nord. Pentru că noi vom spune „nu”. Şi totuşi, în cazul unora dintre noi, răspunsul era un „da” forţat. Eram prinse într‑un sistem, unele aveau copii şi aveam impresia că şi ele urmau să facă la fel cu fetele lor. Să perpetueze la nesfârşit ceea ce trăiseră ele însele. Unde era soluţia? De când mă născusem eu, comunitatea musulmană din Franţa nu progresa, ci dădea înapoi.

La şcoală nu văzusem niciodată fete cu văl, dar uite că ele defilau pe stradă.

Ce trebuia făcut pentru ca familiile să evolueze? Un teritoriu special? Unde ei ar fi putut domni cum aveau chef, cu fetele ţinute sub zăvor? În niciun caz, pentru că acest teritoriu închis există deja în cartiere. Singura gură de oxigen pentru aceste fete o constituie tocmai şcoala şi colegiul, studiile. Cunoaşterea le per­mite să depăşească tradiţiile medievale şi să evolueze. Un loc unde religia şi tradiţiile fiecăruia se opresc la uşă, am cunoscut asta în copilărie şi ne era bine acolo.

Când urmăresc reportajele despre fetele care vor să poarte văl la şcoală pentru că asta este alegerea lor... chiar am îndoieli. Unele o fac probabil ca să recupereze o identitate pierdută. O criză de adoles­cenţă care ia o altă formă decât criza mea. Dar multe poartă văl, ştiu, pur şi simplu ca să aibă linişte, pentru ca fraţii lor să le dea pace: „Soră‑mea poartă văl, e bine, pot să ard gazul liniştit!”.

Una dintre ele mi‑a zis:

— Fie vorba între noi, de când am vălul pe cap, fraţii mei, părinţii mei, toată lumea mă lasă în pace. Pot să mă duc unde vreau şi să fac tot ce vreau. Am iubiţei, pot trage liniştită o ţigară, n‑o să‑şi închipuie niciodată că eu, cu văl, pot fuma o ţigară!

Dar soluţia asta nu îmi place deloc. Mai întâi pentru că se bazează întotdeauna pe o minciună şi că, în mod insidios, în jurul acestui văl, părinţii, fraţii, soţii se pot afunda în religie, nimeni nu este la adăpost. De pe o zi pe alta, ne putem trezi în faţa unui inte­grism dur. Moussa tocmai trecea prin aşa ceva.

Iar dacă ar fi ca vălul să devină legal în Franţa, nimeni nu ar mai împiedica familiile să‑l facă obli­gatoriu: „De vreme ce e permis la şcoală, pune‑l!”. Sunt deja fete pe care părinţii le obligă să poarte vălul ca să le poată mărita mai uşor, fiindcă unii bărbaţi caută genul ăsta de fete.

Cât despre mine, eram în continuare în acelaşi stadiu în ziua aceea. Prinsă între soţ şi soacră, înaintam cu paşi de furnică, la fel ca în adolescenţă. De fiecare dată când reuşeam să‑i fac să înţeleagă ceva pe părinţii mei sau pe Moussa, furnica mai făcea un pas.

De data asta, furnica era aproape strivită. Mă purtasem ca o bolnavă mintal, îmi lăsasem fiul sin­gur, micul meu bebeluş, cu cei doi isterici! Ca să mă duc să mor, abandonându‑l definitiv? Meritam palme.

Juliette l‑a lăsat să intre pe fratele meu cel mic când acesta a revenit pentru a‑i suna la uşă. Plângea la interfon. Mama îl recuperase pe Ryad, pe care soacră‑mea îl pusese în coşuleţul său, pe preş! Din uşa apartamentului meu abia întredeschisă, ea ata­case cu furie de la bun început:

— Ai venit ca avocată, să‑ţi aperi fiica? Ştii ce a făcut?

Şi a început din nou cu povestea ei că nu voisem să‑i spăl fundul, cu indecenţa mea de a‑i fi arătat pântecele. Pentru mama, problema era simplă.

— Lasă‑i să trăiască. Fata mea a făcut totul pentru ca lucrurile să meargă bine cu Moussa, iar tu vii şi le tulburi existenţa. Fata mea nu e în plus aici, e la ea acasă, însă, dacă trebuie să se întoarcă la noi, se va întoarce cu fiul ei.

Cât despre Moussa, el a fost săpunit cum scrie la carte.

— Pe tine te previn! Dacă fiicei mele sau nepotului meu li se întâmplă ceva, asta se va termina foarte prost pentru tine.

Cred că ar fi fost în stare să‑l pună pe tata să depună plângere împotriva lui în Maroc. Lui Moussa începea să‑i fie frică şi i‑a propus să plece cu ea în căutarea mea. Mama l‑a trimis la plimbare. Dacă trebuia să mă caute cineva, ea era aceea, nu el. Iar bebeluşul avea să plece cu ea. Soacra a început să urle din nou.

— Tu, o femeie, comanzi în familie?

— Dar tu nu tot asta încerci să faci?

Când mama mi‑a povestit mai târziu scena cu „lupta soacrelor”, cu capul lui Moussa la mijloc, am fost răzbunată temporar pentru nefericirea mea.

S‑au înfruntat serios, a fost o bătălie pe cinste cu insulte, în arabă, ca la ţară. Şi, pentru a încheia:

— Crezi că fiul tău, Moussa, e bărbat? În loc să doarmă cu soţia lui, doarme cu mama, e normal asta?

— Aoleu... Vorbeşte de sexualitatea fiului meu!

Fiul mamei s‑a aruncat în luptă pentru onoarea ei:

— Cu ce drept te amesteci tu în problema sexu­alităţii mele? Cine a luat‑o pe fiica ta? Cine „i‑a acoperit capul”? Cine a protejat‑o de vorbele unora?

— Cea mai mare prostie pe care am făcut‑o, şi n‑am să mi‑o iert toată viaţa, este că ţi‑am dat‑o pe fata noastră!

Sfârşit de şedinţă. Şi o nouă criză de isterie a mamei şi a fiului său.

— Mămică dragă, te‑am adus aici, iartă‑mă, Dumnezeu să mă ierte că te fac să suferi, să plângi...

Mama mi‑a spus că se crezuse într‑un film.

Aşadar, m‑am întors la părinţii mei, cu Ryad. La adăpost. Aşteptându‑mi fiul, mă gândeam deja în secret la divorţ, dar păstram ideea asta doar pentru mine. Nu puteam să‑mi duc viaţa cu bărbatul acela şi să‑l las să‑mi crească copilul. Abia avea o lună de viaţă şi auzea deja strigăte demente în jurul său. Nici el, nici eu nu am fi dus o existenţă normală.

Tata începea să înţeleagă şi îmi spusese:

— Atâta timp cât aia stă acolo, nu mai pui picio­rul în casa ta.

Totuşi, turbam de furie. Eu plăteam chiria! Nu aveam nicio centimă economisită şi, dacă i s‑ar fi întâmplat ceva lui Ryad, nu aş mai fi ştiut ce să fac.

Zilele treceau şi în fiecare dimineaţă tata mă ducea la mine acasă, pentru ca infirmiera să‑mi facă injecţii contra flebitei. Venea la domiciliu, nu‑i puteam cere să facă kilometri întregi în plus. Tata mă aştepta în maşină.

— Mai ales să nu faci scandal.

Intram şi îi priveam cum dormeau, tot împreună, fără să le pese că era dimineaţă şi că în jurul lor oamenii mergeau la muncă. Atunci, făceam zgomot, trânteam uşile, sertarele, ba chiar puneam şi muzică.

— Leila, ajunge, nu mai face zgomot, mama doarme!

— Nu‑mi pasă. Îmi caut lucrurile.

Încă nu spuneam: „Sunt în casa mea”. Nu venise încă momentul. Mai întâi voiam ca maică‑sa să plece în Maroc şi, dacă era posibil, şi el.

Şi într‑o dimineaţă am decis să‑i provoc. Am venit machiată, coafată, îmbrăcată ca şi cum m‑aş fi dus la o întâlnire. De obicei eram destul de neîngrijită, incapabilă de cea mai neînsemnată cochetărie. Speram că vor ceda în faţa a ceea ce vor considera a fi o agresiune insuportabilă şi că se vor căra de la mine. Moussa a picat în plasă.

— Unde te duci aşa?

— Te interesezi de persoana mea? E ceva nou.

— Eşti machiată, îmbrăcată, fără Ryad, unde te duci?

— Asta nu te priveşte absolut deloc. Salut, o zi bună, pe mâine.

În altă zi, maică‑sa era trează şi, de cum m‑a văzut, şi‑a tras cuvertura peste cap. Mi‑am descărcat nervii în franceză.

— Viperă, imbecilo! Chiar e prea proastă muierea asta! Crezi că nu te‑am văzut cum te ascunzi?

Ştiam că avea să i se plângă fiului său: „M‑a insul­tat în franceză, nu am înţeles...”. Dar, fiindcă el dormea, nu i‑ar fi putut traduce. Dormeau tot timpul. Nu făceau decât asta, vorbeau despre Coran, se rugau, mâncau şi dormeau. Dar o făceau la mine în casă! Şi el o hrănea pe maică‑sa pe spinarea mea!

Ea voise peşte, era peşte în bucătărie! Iar când o dată, o singură dată, în timpul sarcinii, avusesem şi eu o poftă teribilă de peşte, el îmi răspunsese:

— E prea scump!

Am atacat cu insulte în dimineaţa aia.

— Moussa? Nemernicule! Era prea scump peş­tele pentru mine? Dar ăsta din care vă înfruptaţi? Cu banii cui l‑aţi luat?

— De ce mă insulţi?

— Şi maşina în care te plimbi cu maică‑ta cine a plătit‑o? Când e vorba de maică‑ta, nimic nu‑i prea scump, pe banii mei!

Ea a vrut să profite de scenă, evident.

— E imposibil cu ea! N‑ai s‑o poţi ţine în frâu, fiule! O să fii nefericit. Îţi poţi imagina deja, cu un singur copil, cum e? Nu mai face şi alţii, nu mai face şi alţii, fiule!

Ar mai fi trebuit să şi vreau alţii de la fiul ei. Am plecat trântind uşa.

După două săptămâni, mă săturasem să tot vin şi să plec, să nu am lucrurile mele la mine. Şi să‑i tot provoc fără rezultate concrete. M‑am gândit: „Leila, tu lucrezi, eşti în concediu de maternitate, dar salariul tău e tot acolo, iar ei profită de el. Şi până la urmă ea a câştigat, de vreme ce tu ai plecat. Dacă rămâi la părinţi, nu va pleca niciodată. O să se înţe­penească în apartamentul tău, cu feciorul ei drag, şi tu nu vei mai avea nimic. Deci schimbă metoda, fato, întoarce‑te acasă la tine!”.

Eram în război. Tocmai decisesem să‑mi omor cu premeditare căsnicia.