Radiografia societății europene (implicit românești) a istoricului și diplomatului Adrian Cioroianu, prilejuită/justificată de sărbătorirea Zilei Muncii, este, din multe puncte de vedere, provocatoare. Are sau n-are dreptate istoricul când sugerează că viitorul oamenilor va depinde în mare măsură (și) de dependența noilor generații de gadgeturile din ce în ce mai performante?

Dar să dăm curs textului (reprodus integral) conceput de Adrian Cioroianu:

 

„1 Mai - și ce anume mai spune el azi

 

● 1 Mai era, până acum 25-30 de ani, încă o sărbătoare a „muncitorilor”, sau „proletariatului” - până când ne-am dat seama că muncitorii/proletariatul nu prea mai există (mai cu seamă în societățile de tip occidental, cât de cât moderne). Desigur, există oameni care muncesc - doar că ei se recomandă azi altfel și au aspirații/temeri diferite de cele de acum trei decenii - sau cele de acum 150 de ani.

 

● Azi, 1 Mai este mai curând deschiderea sezonului estival „în România și, deseori, un fel de „punte” către weekendul următor - și vine la pachet, regretabil și oarecum previzibil, cu un număr de accidente auto, scandaluri legate de droguri și reportaje tv cvasi-stupide de prin cluburi de pe litoral. Desigur, tuturor popoarelor le plac sărbătorile. Dar, trebuie s-o recunoaștem, 1 Mai nu mai are nimic muncitoresc în el și a rămas la noi o zi liberă mai curând prin tradiția recentă și prin consensul clasei politice.

 

● Dar cred că ziua de 1 Mai... mai spune ceva. Ceva despre viitorul posibil al politicii în lumea democrațiilor de tip occidental.

 

● Voi începe cu o mică recapitulare. Cine cunoaște cât de cât Istoria românilor știe că, în linii mari, la noi liberalismul și socialismul (două mari doctrine politice europene/occidentale) s-au coagulat spre finalul secolului XIX, strângând laolaltă grupuri și curente inițial disparate. În jurul decadelor 1870-1880, ambele doctrine erau la noi „tinere" - din simplul motiv că acele grupuri socio-profesionale pe care le reprezentau erau ele însele „tinere" în societatea noastră. Liberalismul vorbea în numele comercianților burghezi, al micilor proprietari, lumii bancare, antreprenorilor etc. Socialismul, la rândul lui, vorbea în numele muncitorilor în creștere numerică, al sindicaliștilor cu varii cereri, al țăranilor care visau să devină muncitori la oraș etc.

 

● Rămâne de văzut cum niște partide apărute spre final de secol XIX, când nici radioul nu era bine inițializat, se vor adapta începutului de secol XXI - când marșurile se adună prin whatsapp și nu prin manifeste, când o poză inspirată de Instagram devine mai virală decât o știre din New York Times și când „follow"-erșii de pe rețelele sociale sunt mult mai numeroși (și mai „nișați") decât sindicaliștii.

 

● Ce se întâmplă la noi este doar o mică parte a tabloului cvasi-generalizat în multe țări ale Europei. Uitați-vă la starea partidelor mainstream (așa-zisele stânga-dreapta, din deceniile post-1945) din Franța, Italia, Grecia sau multe dintre țările ex-comunizate post-1990. Cu cât mergi de la nord către sud, cu atât partidele „tradiționale" sunt mai șchioapete. Cu excepțiile de rigoare, desigur, nu generalizez. Dar, pe de altă parte, aș spune că stânga și dreapta tradiționaĺe din Franța (să zicem) sunt azi într-o situație chiar mai incertă decât ceea ce se întâmplă la noi.

 

● În opinia mea, faptul că în toată Europa au apărut (în ultimii ani) și vor mai apărea partide noi este doar mișcarea de contrabalans a fenomenului federator de acum 150 de ani. Atunci, mai multe școli de gândire sau de acțiune se strângeau în partide mari, de masă. Astăzi, sensul e contrar - spre partide de nișă, dinamice, versatile, vocale pe social-media și active în societate. Cu cât societatea devine mai „nișată", cu cât temerile sau ambițiile sunt mai diverse (inegalitate, ecologie, salvarea patrimoniului, migrație, venit universal, minorități, terorism, mobilitate etc.), cu atât se vor auzi mai multe voci în piața publică. Ne îndreptăm spre un viitor al guvernelor de coaliție și al guvernării prin coabitare, cu/între parteneri relativ mici, dar vioi - iar țările europene care nu au această tradiție a coalițiilor (cum este și România) vor trebui să învețe din mers sau vor tot merge în zig-zag.

 

● În lumea occidentală de azi, proletariatul, comercianții, burghezia bancară sau latifundiarii de secol XIX nu mai există. Partidele apărute atunci, pentru apărarea acelor interese, atunci legitime, trebuie să se adapteze noului mediu, contemporan, din ce în ce mai alert și mai puțin predictibil. Altfel, partidele „clasice" vor intra într-un proces de scindare și mărunțire ineluctabil - cerut de noile aspirații sau temeri ale societăților. 

 

● În anii 1870-1880, când „tinerii" liberali sau socialiști de atunci se grupau și pe la noi, votul era cenzitar, nu toți bărbații puteau vota, iar femeile nici atât. Azi, mergem spre un viitor (apropiat - următorul deceniu) în care vom vota prin telefonul mobil și ne vom ruga de tineri ca, între două like-uri către prieteni, să nu uite să-și exercite dreptul de a alege”.