Hoțul strigă hoții Sâmbătă, președintele Dumei de Stat a Rusiei, Viaceslav Volodin, a postat pe Telegram o declarație care a stârnit uimire: "Germania și Franța trebuie să plătească despăgubiri locuitorilor din regiunea Donbass", fiindcă "situația actuală din Ucraina este un rezultat al politicilor mincinoase ale conducătorilor acestor state". Evident, declarația poate fi trecută în contul cinismului diplomatic cu care ne-a obișnuit deja Regimul Putin. Totuși, să ne reamintim că în repetate rânduri ministrul de Externe al Rusiei, domnul Lavrov, a cerut negocieri directe între Occident și Moscova, ”peste capul Ucrainei”. În acest context, declarația lui Viaceslav Volodin privind discuții directe cu Franța și Germania, despre Ucraina, fără participarea ucrainenilor, merită ceva mai multă atenție.
Pactul secret
Pentru a înțelege ce-și dorește de fapt domnul Putin, atunci când evocă negocieri ”peste capul Ucrainei” (Stat a cărui existență nu o recunoaște) trebuie să ne întoarcem cu două secole în urmă, când Rusia a fost admisă, pentru prima dată, în clubul Puterilor europene.
La 26 septembrie 1815, în Parisul ocupat, împărații Rusiei și Austriei, alături de regele Prusiei au semnat o înțelegere secretă: Sfânta Alianță. Prin acest pact, cei trei domnitori conveneau să decidă împreună asupra oricăror evoluții politice din Europa, peste capul statelor sau popoarelor europene – ceea ce s-a și întâmplat între anii 1815 – 1853.
Ideea pactului secret a aparținut Țarului Alexandru I, care visa la un ”Imperiu European Creștin”, un fel de ”Nouă Ordine Mondială” formulată în termeni foarte asemănători cu cei folosiți, în zilele noastre, de Alexandr Dughin în descrierea ”Imperiului Eurasiatic”. Inițial, ideea a fost primită cu reticență, dar la insistențele cancelarului Austriei, Klemens von Metternich, a fost adoptată într-o formă oarecum modificată: cele Trei Puteri semnatare, reprezentând catolicismul (Austria), protestantismul (Prusia) și ortodoxia (Rusia) conveneau asupra împărțirii Europei în sfere de influență și a reprimării în comun a încercărilor de a schimba starea de fapt. Evident, împărțirea fiind pe criterii confesionale, Croația (majoritar catolică) intra în sfera de influență a Austriei, pe când Principatele Române (majoritar ortodoxe) erau lăsate în grija ”părintească” a Moscovei...
A luat naștere, astfel, o Europă cu geometrie variabilă: cele trei Mari Puteri, printr-un mecanism opac, cooperau ”verificând”, cenzurând cele mai mărunte decizii ale celorlalte națiuni europene. De-o parte Supraveghetorii, de cealaltă, cei supravegheați. Victimele succesive au fost Polonia, Grecia și Italia, ale căror năzuințe spre independență au fost astfel blocate. Europa devenise o mare pușcărie, la bunul plac a trei gardieni.
Astfel, în Europa a apărut o ordine internațională paralelă, pe care contemporanii o descriau ca o ”apocalipsă a diplomației”. Într-adevăr, de aproape două secole diplomații europeni se străduiau să impună ideea unei ordini internaționale bazate pe reguli și tratate, pe negocieri și arbitraje între state suverane. Iar acum, Dreptul Internațional era marginalizat de un mecanism de cooperare secretă, imaginat și condus de Țarul Rusiei.
Epoca de Aur
În anii care au urmat, diplomația europeană a fost practic ostateca Rusiei, care s-a afirmat curând ca factorul decisiv în acest Pact secret, cu sprijinul Austriei, care de fiecare dată s-a manifestat obedientă față de interesele Țarului. Obedientă, fiindcă Imperiul Austriac avea picioare de lut, așa cum s-a dovedit în anul 1848: fără intervenția armată a Rusiei, Habsburgii ar fi fost detronați. Aceste patru decenii constituie și astăzi Visul de Aur al Rusiei: vremurile când la Sankt Petersburg se decidea, după bunul plac al Țarului, dacă grecii sau italienii, ungurii, polonezii sau românii au sau nu au dreptul la un Stat al lor.
Niciodată, de atunci încoace, Rusia nu a mai jucat un rol atât de covârșitor în afacerile europene. În a doua jumătate a secolului 19, Franța, Anglia și Imperiul German au avut hegemonia; în a doua jumătate a secolului 20, influența Imperiului ruso-sovietic s-a limitat la Europa Centrală și de Răsărit, fiind concurată de cea a Statelor Unite și aliaților lor.
Însă ideea unei noi înțelegeri secrete a Rusiei cu unele Puteri Europene, a unui nou mecanism de cooperare pentru dominarea întregii Europe, peste capul popoarelor europene, a dăinuit. Aceasta a fost, în 1939 - 1941, esența Pactului secret încheiat de Stalin cu conaționalul lui Metternich, Hitler. Și din nou, destinul Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei și României a fost hotărât peste capul popoarelor respective.
Istoricii se întreabă și astăzi cum, în octombrie 1944, Anglia epuizată de război a reușit să-l convingă pe Stalin să-i recunoască interesele în Grecia. În fond, Uniunea Sovietică nu avea nevoie de Acordul de Procentaj propus de Churchill, pe un colț de șervețel, pentru a stăpâni Europa de Est: în mare parte o ocupase deja. Da, dar Uniunea Sovietică avea nevoie de o recompensă mult mai prețioasă: ca, pe un ”bilețel obraznic”, Imperiul Britanic să-i recunoască în scris dreptul de decizie asupra unei părți din continent, reinstaurând o Europă cu geometrie variabilă. Iarăși, câteva Mari Puteri, printr-un mecanism de cooperare opac, cvasi-colonial, supravegheau și cenzurau restul statelor continentului.
Atunci, în 1944 – 1945, la Moscova, Ialta și Potsdam, Churchill a jucat același rol pe care-l jucase la 1815 prințul Metternich: în secret, a dat rușilor cheile Europei de Est. Și lucrurile au decurs exact la fel: dacă în secolul 19, cu complicitatea lui Metternich, le-a fost negat polonezilor, grecilor și italienilor dreptul la independență, în secolul 20, cu complicitatea lui Churchill, le-a fost negat românilor, bulgarilor, ungurilor, cehilor, slovacilor și polonezilor același drept la independență. Iar în mod cu totul justificat, la 7 mai 2005, președintele SUA, la acea dată George W. Bush, compara acordurile de la Ialta cu Pactul Stalin – Hitler din august 1938: „Au fost unele dintre cele mai mari nedreptăți ale Istoriei”.
Numai că de această dată înțelegerea secretă n-a durat, ca urmare a poziției ferme a Statelor Unite și a constituirii NATO (1949). Iar orice încercare a sovieticilor de a transforma Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite într-un fel de nouă Sfântă Alianță, care ia decizii peste capul popoarelor lumii, a eșuat. Deși Moscova s-a străduit din răsputeri să-și ascundă eșecul. Mai țineți minte ce se tot spunea prin 1990, despre faptul că la Malta, Statele Unite ar fi predat România Uniunii Sovietice, ca un cadou pentru Gorbaciov? 100% maskirovka. Chiar și cei mai creduli dintre naivi și-au dat seama care e adevărul când, de Crăciunul 1991, au privit cum e coborât steagul roșu de pe Kremlin...
Obsesia
Periodic, atunci când restul lumii îi curtează prea asiduu, conducătorii de la Kremlin – țari, secretari generali sau președinți – încearcă să cotească mersul evenimentelor spre o nouă Sfântă Alianță, spre o nouă împărțire secretă a sferelor de influență cu ”Marile Puteri”. Stăpânitorii ruși continuă să viseze la o Europă cu geometrie variabilă, în care două sau trei Puteri, printr-un mecanism opac, de tip colonial, cooperează pentru a supraveghea și cenzura restul popoarelor europene. Și, evident, visează la o felie cât mai consistentă rezervată pentru Imperiul Rus, a cărui sferă de influență, pe frontierele de la 1815, se dorește a fi clar delimitată de spațiul de liberă circulație vest-european. Și de fiecare dată, primul pas este găsirea unui cal troian, fie acesta Metternich, Churchill sau Nehammer.
Așa cum remarca recent prof. dr. Jan Kallberg (West Point U.S. Military Academy), „Percepția rusă a supremației moștenite consideră că cultura rusă ar fi superioară în toată Europa de Est și în Euro-Asia, ceea ce, la rândul său, le-ar da rușilor dreptul de a-și stabili hegemonia asupra întregii zone. Aceasta nu este creația unei campanii de dezinformare sau a unei ferme de troli; este o credință veche de un secol sau mai mult, care a trecut de la imperiul țarist la cel comunist și acum la cel putinist.”
Dar, indiferent de visurile imperiale pe care le mai nutrește Rusia, în prezent ordinea internațională este mult mai ferm întemeiată pe Dreptul Internațional, decât era în 1815 sau 1945. Chiar dacă reacția organismelor europene este uneori dezamăgitoare – cum a fost, spre exemplu, declarația de sprijin a unui lider PPE față de prestația domnului Nehammer – azi îi e mai greu Rusiei să încheie asemenea înțelegeri hegemonice secrete.
Totuși, unii lideri europeni din zilele noastre nu par să știe unde a dus tentativa din 1938 a înaintașilor lor de a încheia un pact cu Hitler, peste capul cehilor și slovacilor, la Munchen. De aceea, unii mai marșează la provocările Kremlinului și se angajează în discuții cu domnul Putin, despre Ucraina, fără participarea Ucrainei. Azi-mâine se vor angaja la discuții cu domnul Putin privind și alte State, situate înafara spațiului de liberă circulație european? Eventual pe un colț de șervețel? Cine știe... Deocamdată, diplomația secretă rusă înregistrează succese, în sensul retrasării ferme a frontierelor zonei sale de influență de la 1815 - spre exemplu, la Consiliul JAI din 9 decembrie.
Abandonată de Europa, România va reintra oare sub zodia Regulamentului Organic, impus de Rusia? Sunt convins că nu! Chiar dacă Rusia domnului Putin reușește să recruteze cai troieni dintre liderii europeni și să câștige bătălii pe frontul diplomației secrete, divizând artificial Uniunea Europeană, sunt convins că Moscova nu va câștiga războiul pe care-l duce împotriva Dreptului Internațional, pentru constituirea unei noi Sfinte Alianțe, prin care să poată nega dreptul de a-și decide singuri viitorul ucrainenilor, belarușilor, georgienilor, kazahilor, românilor moldoveni și multor altor popoare, inclusiv dintre cele care, formal și parțial, parcă ar face parte din Uniunea Europeană.
Sunt convins că nu se va ajunge la o Europă cu geometrie variabilă, la o nouă împărțire secretă a sferelor de influență în Europa, la transformarea continentului, din nou, într-o pușcărie neo-colonială cu trei gardieni și zeci de prizonieri. Nu de alta, dar orice lider european care, în disprețul Dreptului Internațional, ar încheia un Pact secret cu noul Stalin, și-ar asuma riscul de a intra în Istorie ca un al doilea Hitler.
