Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Contextul în care vorbim este cel al războiului izbucnit în miez de noapte în Orientul Mijlociu — un conflict care a schimbat rapid echilibrul strategic al regiunii și economia lumii. Pe 28 februarie 2026, la ora 2:30 dimineața, președintele Donald Trump a postat pe Truth Social un videoclip de opt minute: Statele Unite și Israelul declanșaseră Operațiunea Epic Fury — cea mai masivă campanie de lovituri aeriene coordonate împotriva Iranului din istoria modernă. În primele 12 ore, aproape 900 de atacuri au vizat baze de rachete, instalații nucleare, infrastructură de apărare aeriană și comandamentele militare.
Obiectivul central a fost atins: ayatollahul Ali Khamenei, Liderul Suprem al Iranului de 37 de ani, a fost ucis. Alături de el au murit comandantul CGRI Mohammad Pakpour, ministrul apărării Aziz Nasirzadeh și șeful Marelui Stat Major Mohammad Bagheri. Iranul a ripostat imediat sub Operațiunea ”True Promise IV”, extinzând conflictul în șapte țări în mai puțin de 48 de ore: Bahrain, Iordania, Kuwait, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Irak. Războiul — cunoscut și ca Războiul Ramadanului — a produs mii de morți în Iran, Liban, Israel și statele Golfului, și a deplasat milioane de oameni. Strâmtoarea Hormuz a fost efectiv blocată, declanșând criza globală a combustibilului care afectează astăzi și consumatorii europeni.
Operațiunile derulate în conflictul cu Iranul: Operațiunea SUA Epic Fury (Pentagon) — 28 feb. – 5 mai 2026; Operațiunea Israel Roaring Lion (IDF) — simultan cu Epic Fury; Riposta iraniană True Promise IV — 7 țări vizate în 48 de ore; Prima victimă-lider Ayatollahul Khamenei ucis în prima zi, 28 feb. 2026
Consecințe Mii de morți, milioane de strămutați, criza Strâmtorii Hormuz
Planul Barnea — trei faze și un candidat imposibil (arhitectura unui plan ambițios)
După Războiul de 12 Zile din iunie 2025, șeful Mossad David Barnea a întors cu 180 de grade doctrina serviciului: în loc să trateze schimbarea de regim ca pe un scenariu imposibil, a ordonat elaborarea unui plan detaliat de răsturnare a guvernului Republicii Islamice în cazul unui nou conflict. Planul — prezentat premierului Netanyahu și unor înalți oficiali ai administrației Trump în ianuarie 2026 — prevedea trei faze succesive: (1) decapitarea conducerii prin lovituri aeriene și asasinate țintite; (2) destabilizarea politică prin campanii de influență și o invazie kurdă din nord; (3) prăbușirea regimului și instalarea unui guvern alternativ.
Prima fază a reușit în mare parte — Khamenei a fost ucis. Fazele a doua și a treia au eșuat profund.
„Planul Mossad ar fi avut șanse foarte bune de reușită dacă ar fi primit autorizare deplină să înainteze.” — David Barnea, șef Mossad, citat de The New York Times Mobilizarea kurdă la sol nu a produs destabilizarea anticipată, iar Republica Islamică și-a demonstrat o reziliență pe care planificatorii americani și israelieni o subestimaseră profund.
Iranul deținea zeci de baze subterane de rachete (se estimează numărul lor la 30) săpate în granitul munților Zagros și Alborz, la adâncimi de 120 până la 450 de metri, conectate prin peste 100 de sisteme de tuneluri — o capabilitate care a supraviețuit complet loviturilor. Rachetele nu sunt doar depozitate acolo — sunt alimentate și lansate direct din aceste baze subterane. Este o arhitectură militară concepută nu pentru a supraviețui unui atac, ci pentru a continua să lupte după el.
Ce au lovit SUA și Israel - și ce n-au atins?
Loviturile americano-israeliene s-au concentrat în principal pe intrările și ieșirile acestor facilități. Din 27 de deschideri de tuneluri analizate prin imagini satelitare, 77% fuseseră lovite — dar în mai multe cazuri, imaginile au arătat că Iranul începuse să degajeze siturile în mai puțin de 48 de ore. Complexul de la Soffeh, lângă Isfahan, a devenit simbolul acestei dinamici: deși bombardat aproape în fiecare noapte de B-2 și B-52 cu bombe perforante de precizie, rezultatul a fost aproape nul, un rezident local a descris situația astfel: „Vedem muntele bombardat, vedem fumul ridicându-se, dar când ne trezim dimineața, tot din acești munți vedem rachete urcând spre cer"-scrie The Times of Israel.
De ce bombele nu ajung să lovească rachetele?
Fizica e directă: orice activ iranian aflat în interiorul infrastructurii subterane a supraviețuit — aceasta e concluzia centrului de cercetare Alma, care a urmărit infrastructura de rachete iraniană ani de zile. Bombele perforante GBU-57 — cele mai grele din arsenalul american — pot penetra până la 60 de metri în beton armat. Granitul dur al Zagros-ului oferă o protecție echivalentă la adâncimi mult mai mici.
La 200-450 de metri adâncime, nu există armă convențională care să ajungă. Sistemul de tuneluri include uși antișoc separate ca puncte de ieșire și o rețea de căi ferate care redirecționează traficul când un portal e pierdut — infrastructura subterană rămânând operațională.
Dovada este în cifre.
Dacă capacitatea de rachete iraniană ar fi fost redusă cu 90%, proporția atacurilor de succes ar fi scăzut sub 25%. Dar cifrele rămân peste 30%, demonstrând că puterea de lovire a Iranului rămâne robustă. Până pe 4 aprilie, ISW documentase 95 de valuri de atac iraniene în cadrul Operațiunii True Promise IV. Un regim „distrus" nu lansează 95 de valuri de rachete. Avem și o concluzie strategică.
Există, de fapt, două războaie paralele: războiul vizibil, purtat la suprafață, unde SUA și Israelul au înregistrat progrese reale, și războiul invizibil, purtat la jumătate de kilometru sub pământ, unde abia a început. Această asimetrie explică de ce armistițiul din aprilie nu a rezolvat nimic structural — Iranul a intrat în negocieri cu arsenalul de rachete intact, cu infrastructura de comandă funcțională și cu Strâmtoarea Hormuz sub control. A cedat suprafața, nu miezul.
De ce nu s-a produs mobilizarea kurdă la scară largă în nordul Iranului?
Toate ingredientele păreau să fie acolo: un regim iranian slăbit de bombardamente americano-israeliene, cinci grupuri kurde care s-au unit într-o coaliție, lovitura asupra lui Khamenei celebrată zgomotos în orașele kurde, greve generale de succes în ianuarie 2026 și orașe care „căzuseră în mâinile protestatarilor" după ce forțele de securitate iraniene și-au abandonat pozițiile în unele zone kurde. Și totuși, invazia terestră nu a venit. Există mai multe motive concrete.
1. Iranul a lovit primul și dur.
Între 28 februarie și 8 aprilie, Kurdistanul irakian a suferit 647 de atacuri — rachete și drone iraniene, plus miliții pro-iraniene — vizând direct bazele și taberele partidelor kurde iraniene. Iranul a înțeles rapid că Kurdistanul irakian este rampa de lansare potențială și a bombardat-o preventiv, înainte ca kurzii să poată intra în ofensivă.
2. Iranul a decentralizat comanda.
Pe 3 martie, președintele Pezeshkian a devoalat oficial puterea guvernatorilor provinciali, permițând comandamentelor regionale IRGC să continue operațiunile chiar și fără coordonare centrală. IRGC Forțele Terestre — specific Baza Hamzeh — sunt antrenate să lupte fără ordine de la Teheran, iar infrastructura este construită adânc în stânca munților Zagros, în „orașe-rachetă" și buncăre de comandă pe care loviturile aeriene nu le pot atinge. Cu alte cuvinte, decapitarea regimului nu a produs vidul de putere scontat.
SUA nu și-au asumat angajamentul.Trump a spus pe 5 martie că ar fi „minunat" dacă kurzii s-ar ridica — dar două zile mai târziu le-a spus jurnaliștilor că „nu vrea ca kurzii să intre în Iran." Această oscilație a semnalat că Washingtonul nu oferă garanții clare. Fără susținere americană sau israeliană fermă, o ofensivă terestră ar fi fost sinucigașă.
3. Kurzii știu prețul.
Liderul Komala, Abdullah Mohtadi, a spus direct: „Nu ne vom trimite forțele la abator." Forțele kurde iraniene, bazate în Irak, sunt relativ mici, nu au artilerie grea și nu pot susține o campanie terestră fără sprijin aerian și logistic extern. O incursiune kurdă ar semăna mai degrabă cu o insurgență escaladată, nu cu o invazie structurată, dacă nu e susținută de SUA sau Israel.
4. Turcia — elefantul din cameră.
Orice avans kurd spre teritoriul iranian ar fi alarmat imediat Ankara, care tratează orice consolidare militară kurdă în regiune ca pe o amenințare existențială. Turcia ar fi putut bloca logistica sau chiar interveni activ — un risc pe care SUA nu doreau să și-l asume în contextul unui conflict deja extrem de complex.
5. Armistițiul a tăiat firul.
Armistițiul din 8 aprilie a suspendat acțiunile militare majore, tocmai în momentul în care presiunea aeriană americană asupra Iranului Kurish ar fi putut crea condițiile pentru un avans terestru. Negocierile au înghețat situația înainte ca fereastra să se deschidă complet. Pe scurt: kurzii aveau motivația și unitatea politică, dar le-au lipsit garanțiile americane ferme, capacitatea militară independentă și fereastra temporală — iar Iranul, deși lovit, a rămas suficient de funcțional pentru a face prețul unui atac terestru prohibitiv.
Candidatul paradoxal: Ahmadinejad
Cheia de boltă a planului de schimbare de regim era o alegere care a uimit chiar și oficialii americani informați cu privire la ea: fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad (2005–2013), recunoscut la nivel internațional pentru negarea Holocaustului, retorică anti-israeliană virulentă, sprijinirea programului nuclear iranian și promisiunile de a șterge Israelul de pe hartă.
Paradoxul devine și mai dens dintr-o perspectivă mai largă: în anii de la părăsirea puterii (2013), Ahmadinejad s-a transformat progresiv într-un disident deschis, denunțând corupția regimului și fiind plasat în arest la domiciliu, păzit de ofițeri ai CGRI. Conflictul său cu structura de putere de la Teheran devenise ireconciliabil. Semnalele apropierii sale de Occident s-au înmulțit în ultimii ani.
Ahmadinejad a efectuat vizite în Guatemala (2023) și în Ungaria (2024 și 2025) — două state cu legături strânse cu Israelul. În 2019, într-un interviu acordat chiar The New York Times, l-a lăudat pe Trump ca pe un om al faptei și a încurajat o abordare practică a relației SUA-Iran. Mai mulți colaboratori apropiați fuseseră acuzați de spionaj de către regim. Potrivit The Intercept, în cercurile de la Teheran existau de multă vreme suspiciuni — niciodată dovedite — că ar putea fi un agent al Mossad.
”Operațiunea-jailbreak/evadarea” și colapsul planului
Conform investigației NYT, în primele ore ale războiului, forțele israeliene au executat un atac asupra postului de securitate al Gărzilor Revoluționare din fața locuinței lui Ahmadinejad din Teheran. Operațiunea nu era, tehnic, o lovitură împotriva lui Ahmadinejad — ci tocmai invers: o evadare orchestrată (jailbreak operation, cum o descria The Atlantic în martie 2026), menită să-l elibereze din arestul la domiciliu.
Atacul a eliminat paza CGRI, însă l-a rănit și pe Ahmadinejad.
El a supraviețuit, dar — potrivit asociaților săi — a început imediat să se distanțeze de plan. Ahmadinejad a scăpat din arest în ciuda rănilor, dar a renunțat la cooperarea cu Mossad. De la acel moment, el nu a mai apărut în public. Locația și starea sa de sănătate rămân necunoscute.
Trump însuși a admis indirect, înainte de dezvăluirile NYT, că Israelul bombardase unele dintre persoanele care ar fi putut prelua controlul în Iran — o analogie făcută cu Delcy Rodríguez, oficialul venezuelan care preluase puterea de la președintele Maduro răpit și care coopera cu SUA. Casa Albă a declarat că obiectivele Operațiunii Epic Fury au vizat exclusiv capacitățile militare ale Iranului, fără a confirma planul de schimbare a regimului. Mossad a refuzat orice comentariu.
Ce rămâne după planul eșuat?
Investigația NYT expune mai mult decât un eșec operațional. Ea ridică întrebări fundamentale despre cât de bine a înțeles Occidentul structura internă de putere a Iranului. Potrivit analiștilor de la Special Eurasia și Arab Center DC, cazul Ahmadinejad trădează un reflex analitic persistent în capitalele occidentale: confundarea disidențelor de suprafață cu putere reală.
Un fost președinte eclipsat de un deceniu, fără sprijin în aparatul militar, fără acoperire clericală și fără rețele economice active, nu era o figură de tranziție — era o iluzie de figură de tranziție. Un eșec cu consecințe și mai profunde: potrivit Arms Control Association și CSIS, loviturile au întărit, paradoxal, argumentul intern iranian pentru nuclearizare. Fatwa ayatollahului Khamenei care interzicea armele nucleare a murit odată cu el. Noua conducere dominată de CGRI se confruntă acum cu tentația de a obține exact ce planificatorii americani voiau să împiedice — bomba nucleară — ca înlocuitor pentru descurajarea pierdută.
Statele din Golf caută o nouă ordine de securitate
Patruzeci de zile de bombardamente au schimbat calculul strategic al Riadului și Abu Dhabi-ului mai mult decât decenii de diplomație. Când Iranul a blocat Strâmtoarea Hormuz și rachetele sale au lovit cartiere rezidențiale din Dubai și Abu Dhabi, o întrebare care plutea de decenii deasupra Golfului Persic a primit brusc un răspuns forțat: pot statele din Golf să se bazeze pe protecția americană?
Răspunsul, după 40 de zile de război, este tot mai interesant: nu neapărat.
Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au lansat propriile operațiuni militare ofensive împotriva pozițiilor iraniene — primul gest de acest fel din ultimele decenii. Guverne care petrecuseră o generație evitând angajamentul direct s-au trezit nevoite să ia decizii cu consecințe istorice: ieșirea EAU din OPEC, linii de swap valutar negociate direct cu Trezoreria americană, baterii Iron Dome desfășurate pe solul din emirate. Neutralitatea, ca opțiune politică, a devenit un lux imposibil. Vulnerabilitățile expuse de conflict sunt sistemice.
Apărarea antirachetă a rezistat în linii mari, dar dronele iraniene — ieftine, lente și trimise în masă — s-au dovedit mult mai greu de interceptat. Dacă atacul asupra Abqaiq din 2019 atrăsese atenția asupra acestui decalaj, loviturile din 2026 l-au confirmat și l-au amplificat dramatic. Strâmtoarea Hormuz rămâne sub controlul de facto al Teheranului, indiferent de orice text de armistițiu. Nicio diplomație nu modifică geografia.
Ce fac ucrainenii în Golf cu apărarea antidronă?
Ucraina a transformat cel mai dureros capitol al propriului război — apărarea împotriva dronelor iraniene Shahed — într-un produs de export strategic. Logica este simplă: aceleași drone pe care Rusia le trage asupra Kievului sunt cele pe care Iranul le trimite asupra Dubai și Riad. Nimeni nu le cunoaște mai bine decât ucrainenii.
Ce s-a întâmplat concret?
Ucraina a desfășurat unități militare în cinci țări din Orientul Mijlociu — EAU, Arabia Saudită, Qatar, Kuwait și Iordania — pentru a proteja civili și infrastructură împotriva atacurilor cu drone iraniene. Zelenski a anunțat că peste 200 de experți ucraineni antidronă au fost deja desfășurați în regiune. Pe 26 martie 2026, Ucraina a semnat cu Arabia Saudită primul său pact de securitate cu o țară din Golf, axat pe transferul de know-how operațional în apărarea antidronă. Acorduri similare au urmat cu Qatar și EAU.
Ce oferă ucrainenii?
Ucraina a construit un întreg ecosistem de apărare aeriană stratificată în care armele aeriene ieftine sunt contracarate cu apărări antiaeriene la fel de ieftine — evitând scenariul în care o rachetă Patriot de câteva milioane de dolari doboară o dronă de 20.000 de dolari, un schimb nesustenabil chiar și pentru SUA. Producătorii ucraineni raportează producții de peste 10.000 de drone pe lună pentru anumite sisteme, iar Zelenski a declarat că Ucraina ar putea livra până la 1.000 de drone interceptoare pe zi partenerilor internaționali.
Care este miza strategică pentru Kiev?
Ucraina urmărește să-și schimbe imaginea din destinatar de ajutor în furnizor de securitate, diversificând sursele de sprijin și reducând dependența exclusivă de asistența occidentală. Aproape 20 de țări participă deja la inițiativa „Drone Deals", cu patru acorduri semnate. Kievul speră să transforme experiența de pe front în capital politic și financiar — fonduri pentru propria industrie de apărare în schimbul expertizei.
Tensiunea din fundal.
Parteneriatul nu este lipsit de complicații. SUA au suspendat o parte din ajutorul militar direct pentru Ucraina tocmai în perioada în care au solicitat ajutorul Kievului în Golf — o ironie tactică evidentă. Iar statele din Golf folosesc în prezent rachete Patriot scumpe pentru a doborî drone ieftine, exact problema pe care modelul ucrainean încearcă să o rezolve. Propunerea ucraineană — interceptoare ieftine în schimbul rachetelor de apărare aeriană de care Kievul are nevoie acasă — este, în fond, un troc militar ingenios. Pe scurt, ucrainenii au reușit să transforme patru ani de război de supraviețuire într-un avantaj comparativ real pe una dintre cele mai căutate piețe de securitate din lume.
Ce obține Ucraina în schimbul sprijinului oferit țărilor din Golf?
Ce obține concret Ucraina din aceste acorduri: bani și finanțare pe termen lung. Acordurile cu statele din Golf includ angajamente de finanțare pe termen lung legate de producția de apărare, iar estimările Consiliului Național de Securitate al Ucrainei sugerează că exporturile de apărare ar putea atinge câteva miliarde de dolari în 2026. Cert este că acestă cooperare de securitate dintre Ucraina și statele din Golf este un canal indirect de finanțare pentru partea ucraineană — nu e cooperare militară obișnuită, ci un mecanism indirect de refinanțare a războiului ucrainean într-un mod mai flexibil, pe fondul oboselii Occidentului de a suporta costul direct.
Zelenski speră să obțină rachete PAC-3 pentru sistemele Patriot de apărare aeriană, de care Ucraina depinde pentru a contracara rachetele balistice rusești.
Aceasta este poate cea mai urgentă nevoie militară a Kievului, iar statele din Golf dispun de stocuri și de bugetele necesare achiziției lor. De asemenea Zelenski a anunțat că a ajuns la un acord cu o țară nedivulgată pentru aprovizionarea Ucrainei cu un an de diesel, esențial pentru echipamentele militare și agricole — o nevoie critică după ce Rusia a distrus o mare parte din capacitatea de rafinare internă a Ucrainei.
Acordurile pe 10 ani prevăd co-producție atât în Ucraina, cât și în țările partenere, inclusiv construirea de fabrici. Modelul promovat de Kiev se bazează pe licențiere, producție comună și construirea de capacitate de producție în străinătate, nu doar exportul de arme finite — ceea ce înseamnă investiții directe în industria ucraineană de apărare. Pentru Ucraina, acordurile cu statele din Golf reprezintă oportunitatea de a-și deschide exporturile de armament la scară globală, transformând țara dintr-un destinatar de ajutor într-un furnizor de securitate — o schimbare de imagine cu consecințe diplomatice pe termen lung. Pe scurt, Ucraina a schimbat inteligent expertiza câștigată pe front pe trei lucruri concrete de care are nevoie urgent: bani, muniție și combustibil.
Problema Golfului nu este lipsa banilor, ci lipsa unei arhitecturi comune
Problema centrală nu este financiară — statele din Golf dispun de resursele necesare. Este una de voință politică și arhitectură instituțională. Consiliul de Cooperare al Golfului există pe hârtie din anii 1990, dar pactele sale de apărare nu au fost concepute pentru era dronelor sau pentru scenariul blocării Strâmtorii Hormuz. Nu există niciun sistem comun de interceptare, nicio autoritate cu mandat de a acționa în timp real fără aprobări ministeriale succesive.
Cele șase monarhii nu percep amenințarea identic. Arabia Saudită privește spre rachetele iraniene și presiunea houthi de la frontiera sudică. Emiratele Arabe Unite sunt preocupate de securitatea maritimă — porturile, centrala nucleară de la Barakah și infrastructura de care depinde întregul lor model economic. Qatarul negociază între baza militară americană, exporturile de gaze și canalele de comunicare cu Teheranul. Orice cadru care necesită consens deplin riscă să fie diluat la fiecare etapă până la irelevanță. Ceea ce conflictul a accelerat este mai puțin vizibil, dar posibil mai durabil: parteneriate bilaterale și operaționale între statele dispuse să accepte costurile reale ale integrării.
Întrebarea este dacă aceste parteneriate pot căpăta formă instituțională înainte ca urgența politică generată de criză să se disipeze — așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut.
Europa de Est oferă un model util: echipamente prepoziționate, forțe rotative și acorduri bilaterale clare au menținut descurajarea americană pe flancul estic al NATO timp de 30 de ani, fără baze permanente. Golful poate aspira la ceva similar — dar numai după ce cadrul care să-l susțină este deja în vigoare, nu în paralel cu negocierile care vor stabili noua ordine regională. Un acord cu Iranul este inevitabil și necesar.
Întrebarea este ce poziție vor ocupa statele din Golf atunci când vor fi stabilite condițiile sale. Națiunile care contribuie la definirea termenilor vor fi poziționate diferit față de cele aduse ulterior la masă. Costul aranjamentului anterior a fost deja plătit — în daune pe care guvernele din regiune încă le calculează. Nu mai au nevoie să fie convinse de necesitatea schimbării. Au nevoie de o arhitectură de securitate egală cu concluziile la care au ajuns deja.
Recomandările noastre
