Nimic mai fals! Este vorba tot despre mândrie, despre ambiția de a reuși, de a arăta că au reușit. Foarte greu va vorbi un medic despre mizeria, frustrările și neajunsurile care i-au presărat devenirea, despre pericolele imense la care se expune, despre faptul că-și scurtează conștient zilele, despre prețul imens pe care îl plătește ca binefăcător, ca om înzestrat cu o picătură de Divin, din moment ce știința, harul și mâinile lui pot alunga Moartea de lângă patul celui în suferință.

Ei bine, despre acest preț, despre adevăratul preț pe care îl plătesc, evită medicii să vorbească. Este un preț imens, pe care îl achită greu și nu vor să se vadă asta. Se aseamănă, astfel, cu balerinele care zâmbesc pe scenă, lăsând să pară foarte ușor ceea ce fac, deși din degetele de la picioare le curge sânge. Ce chirurg ar recunoaște că a se tăia prin mânușă, accident curent, îl trimite direct în laboratorul de analize virusologice, cu rugăciunea pe buze, „să dea Dumnezeu, dacă este să fie, să fie doar hepatita C, că acum se vindecă, și să nu fie HIV!” Care anestezist ar povesti ce înseamnă să respiri ani la rândul gazele scăpate pe lângă masca pacientului aflat în operație? Ce anatomo-patolog ar accepta să vorbească deschis despre viciile care-i subminează sănătatea, fără de care, însă, nu ar rezista cu nasul în cadavre putrezite? Ce oncolog ar fi dispus să povestească despre consecințele sufletești mutilante ale frustărilor acumulate, dintr-o specialitate care își vede cam toți pacienții cu picioarele pe pământ, la venire, și cu ele înainte, la plecare? Ce psihiatru ar povesti de câte ori a luat bătaie de la bolnavi, de câte ori s-a aflat în pericol de schilodire? Ce medic de familie ar fi dispus să enumere flegmele încasate și blestemele auzite? Ce medic cu gărzi la activ, din orice specialitate, n-a trecut prin situații periculoase și umilitoare, atunci când se afla în serviciul public? Ce medic nu are somnul tulburat de chipurile pacienților pe care i-a pierdut?


Am invitat o serie de medici, din mai multe specialități, să se destăinuie cititorilor Evz, să le povestească bunele dar, mai ales, relele din meseria lor, satisfacțiile dar, mai ales, golurile și renunțările din viețile lor, într-un cuvânt, să se zugravească pe ei înșisi.


Decăderea din condiția umană

Sunt binecunoscute istoriile despre foștii deținuți politici care, odată scăpați din temnițele comuniste, atâția câți au scăpat, refuzau să povestească până și familiilor lor prin ce infern de chinuri și umilințe au trecut. Unii, cei mai mulți dintre ei, au închis ochii pentru totdeauna, fără ca apropiații lor să știe ce au îndurat cu adevărat. Un psiholog ar putea lesne explica nevoia de uitare a acestor biete victime ale demenței de care istoria se îmbolnăvește mult prea des: pentru supraviețuire, omul are nevoie de uitare, la fel cum are nevoie de apă și de hrană. Pe de altă parte, cum s-ar putea ca tatăl să povestească familiei sale, al cărei solid stâlp neînfricat l-a lăsat Dumnezeu să fie, despre umilințele inimaginabile la care a fost supus, despre decăderea din condiția umană la care a fost obligat. „Nu puteam povesti chiar totul, unele lucruri nu se pot povesti, pur și simplu!”, am auzit de multe ori din gura unor foști deținuți politici, care și-au scris și publicat memoriile concentraționare. Să spună totul ar fi cu mult prea mult sub demnitatea lor de oameni.

Pacienți, de la naștere și până la moarte

Păstrând proporțiile, același fenomen se petrece și cu medicii: li se pare nedemn să vorbească despre prețul, de multe ori de neconceput, mutilant, pe care îl plătesc pentru a face bine altora, și a fi mândri de asta.

Oamenii însă, mai devreme sau mai târziu, pacienți de când se nasc și până mor, trebuie să înțeleagă. Mai ales acum, în timpuri în care medi-cii sunt mai supuși decât oricând campaniilor de denigrare, menite să-i împingă cât mai rapid, pe cât mai mulți dintre ei, către spitalele din țările dezvoltate ale UE, aflate în deficit de personal. Ca oamenii să înțeleagă, însă, cineva trebuie să le explice cu răbdare și pe înțeles. Pentru un asemenea rol, chiar medicii înșiși sunt cei mai potriviți. Drept pentru care, am invitat o serie de medici, din mai multe specialități, să se destăinuie cititorilor Evz, să le povestească bunele dar, mai ales, relele din meseria lor, satisfacțiile dar, mai ales, golurile și renunțările din viețile lor, într-un cuvânt, să se zugravească pe ei înșisi.

Cum tratăm, vom fi tratați!

Astăzi, antagonismul dintre medici și pacienți, fără ca vreunii să fie de vină, este mai periculos decât oricând. De soarta lor, a medicilor, depinde în cel mai înalt grad cu putință soarta noastră, a pacienților! De modul cum îi tratăm pe medici, depinde cum suntem tratați și, mai ales, dacă va mai avea cine să ne trateze. Deja, nu prea mai are cine! Pentru toate cele de mai sus, suntem datori medicilor, măcar cu atât: să le ascultăm poveștile!

Doctorul Florin Haidamac, un rebel ursuz, cu sufl etul cât un sat românesc

Medicul de familie al comunei Șerbăuți, județul Suceava, dr. Florin Haidamac este primul doctor care a decis să vorbească fără temeri, prejudecăți și menajamente despre condițiile, atât cele locale, cât și cele generale, în care își desfășoară meseria. Reușește să facă adevărate minuni pentru pacienții săi care, fără el, greu ar putea ajunge la vreun medic de la oraș, cu vreo suferință. Iar pentru copiii de care are grijă și-ar da nu doar puținii bani pe care îi câștigă, cât și sufl etul. Deopotrivă scriitor apreciat, cu câteva carți publicate, dr. Haidamac, atunci când scrie despre medicina de „linia întâi”, așa cum o numește el, pe care o practică, o face cu o emoție și un aplomb de care nu sunt în stare decât cei cărora le pasă cu adevărat.

Medic de front, în linia întâi

Autor: Dr. Florin Haidamac

Medicina primară are multiple particularităţi. În ţările civilizate este pusă chiar în centrul sistemului sanitar. De ce? Pentru că în cabinetele de medicină de familie, dotate ca adevărate miniclinici, se pot rezolva peste 80% din pacienţi. Asta înseamnă economie de timp şi de resurse pentru celelalte specialităţi. De ce să încarci spitalul sau ambulatoriul cu ce poţi să rezolvi în teritoriu? Ăsta e principiul respectat în ţările care chiar au sisteme de sănătate performante, în care medicul de familie are venituri care să-i permită investiţii în actul medical. La noi e aşa cum ştim. Cum merităm. Suntem trataţi de câţi bani cotizăm. Adică puţin peste nimic. E atât de simplu.



Managementul sărăciei

Eu practic medicina de familie. De linia întâi. În rural. La 25 de kilometri de cel mai apropiat spital. Cum o practic? Cu mâinile, stetoscopul şi ce am în cap. Era să uit. Şi cu laptopul la coada vacii. Ca să implementăm aşa-zisa reformă. Ne mor copiii de leucemie că, deh, suntem prea săraci sau nepăsători ca să-i tratăm în ţară. Mor adulţii de cancer că, deh, nu avem bani să investim în cercetare şi studii clinice. Mor bătrânii singuri şi de multe ori în sărăcie că, deh, aşa le arătăm noi recunoştinţa celor care au construit România desculţi. România asta de care ne batem joc acum. Dar nu e nimic. Avem sisteme informatice, pe mulţi bani publici, ca să facem managementul sărăciei.

Cum începe ziua mea? Cu întrebări. Dacă am curent. Dacă am internet. Dacă funcţionează cardul de sănătate. Dacă sunt serverele online. Cu variabilele de care a ajuns să depindă actul medical. Că, deh, reformă. Cu astea începe. Am ajuns sclavul tastelor. Şi toţi pacienţii stau cu ochii pe Hipocrat să vadă dacă e online.

Cu toate astea, aloc mult timp pacientului. Pentru mine el este cel mai important. Discuţiile, examenul clinic complet, atenţia şi răbdarea. Grija. Despre asta e vorba atunci când îmbrac halatul alb. Nu lucrez cu programări. Nu-s curios. Uşa cabinetului e deschisă pentru toţi cei care au nevoie de mine. Nu mă interesează limitarea de 20 de consultaţii pe zi. Nu pot refuza un copil care este numărul 21. Nu pot aplica anumite norme făcute de oameni care nu au absolut nicio treabă cu medicina şi nu înţeleg ce înseamnă responsabilitatea faţă de pacient. Dar, deh, sunt în posturi de decizie. Nah, poate ajung şi eu ministru la zootehnie, deși nu ştiu care e raţa şi care gâsca. S-ar putea chiar să fac şi legi. Cine ştie? E permis să faci ziua ce visezi noaptea, nu? Aşa pare că e condusă ţara asta. Cel mai mult îmi place să vizitez pacienţii la domiciliu. Să-i cunosc în mediul lor. Şi merg în orice condiţii. Nu conteaza că e caniculă. Că e praf. Nu contează că plouă şi e noroi până la genunchi. Nu contează că e iarnă şi abia ţin hârbul cu care circul pe drum. Îmi place ceea ce fac. Ştiu că de deciziile mele, luate în câteva secunde, depinde evoluţia ulterioară a bolnavului. Sunt zile în care trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi turnat din oţel. Alea în care vizitezi bolnavii terminali. Şi priveşti dincolo de ochii lor. În abisul fricii de moarte. În abisul durerii şi suferinţei. Şi vii şi faci antalgice. Şi mai spui o vorbă. Şi încerci din răsputeri să nu striveşti speranţele care se pun în tine. Şi încerci să nu dai speranţe false. Doar taci. Şi priveşti. Şi pleci cu un mare nod în gât. Zile în care îmi doresc să o fi ascultat pe mama când mi-a spus să mă fac ceasornicar.

În fiecare zi îmi caut locul

Medicina de linia întâi nu e pentru oricine. Eşti obligat să te strecori prin hăţisul de norme şi protocoale. Ca să nu iei amendă în caz că îndrăzneşti să pui deasupra a orice interesul pacientului. Nu poţi practica fără dragoste de oameni. Şi fără sânge suficient în anumite organe pentru a face şi educaţie pe un ton tăios când e cazul. Ca atunci când auzi că un sugar a fost hrănit cu sarmale. Că, nah, îi era poftă.

Şi totuşi peste toate astea e ceva. E mirosul ăla de pe câmpuri toamna. E splendoarea aia de iarnă grea. E modul în care te privesc oamenii. E modul în care te priveşti tu în oglindă. E modul în care uneori România asta, care face toate eforturile să te alunge, îţi arată că tu nu poţi fără ea şi ea nu poate fără tine. Poate mulţi dintre noi practicăm în multe locuri o medicină cu iz de ev mediu, dar, la naiba!, ne-am adaptat.

În fiecare zi îmi caut locul. Că nu mai ştiu ce sunt. Medic? Patron? Angajator? Persoană juridică? Contabil? Manager? Informatician? Amendat? Pârât? Petent? În fiecare zi caut actul medical printre hârtii, taste, carduri, scrisori medicale, reţete compensate, dări de seamă, protocoale, softuri, registru unic de control, imputaţii, sancţiuni, facturi.

În fiecare zi mă caut pe mine, cel din linia întâi. E atât de simplu. Sau nu?

Te-ar putea interesa și: