Nicolae Ceaușescu. Sursa foto: Arhiva EVZ Începând cu anul 1972, Nicolae Ceauşescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a localităţilor urbane şi rurale.
Prezentat de către maşina de propagandă a sistemului ca fiind un pas major pe calea „construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, programul s-a concretizat prin demolări în masă ale caselor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Demolarea satelor se considera a fi o urmare firească a politicii de industrializare forţată, care a dus la destructurarea societăţii rurale şi urbane româneşti.
Oraşele tradiţionale sau oraşele târguri au devenit centre industriale, cartierele selecte de case au făcut loc unor blocuri în care intelectualii locuiau la un loc cu muncitorii, mulţi dintre ei, proveniţi din mediul rural. Anumite locuinţe, veritabile piese de patrimoniu au fost lăsate intenţionat să se degradeze, au fost populate de oameni fără adăpost, grupuri de ţigani seminomazi pentru a fi, apoi demolate.
Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului. În goana sa de schimbare a României, Nicolae Ceauşescu a dorit să distrugă imaginea satului românesc transformându-l sub masca modernizării şi progresului într-un ansamblu de beton armat şi ciment în care oamenii să îngheţe iarna şi să se sufoce vara, muncind în „centrele agro-industriale”, cum urmau a se numi satele româneşti dispărute sub lama buldozerelor.
Cum s-a construit „Casa Poporului”
Apogeul construcţiilor lui Ceauşescu l-a reprezentat Casa Poporului, actualul sediu al Parlamentului României. 400 de arhitecţi coordonaţi de arhitectul-şef, Anca Petrescu, au proiectat clădirea, care a ras de pe faţa pământului trei cartiere - Uranus, Antim şi parţial Rahova şi un număr de 17 biserici, costurile ridicându-se la circa 2 miliarde de dolari. Inginerul Eugen Iordăchescu, specialist în domeniul translatării de clădiri a reuşit să salveze, între altele, Biserica Mihai Vodă, Biserica Schitul Maicilor (1726, din vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat), Biserica Sfântul Ilie Rahova (1706, cu picturi de Gheorghe Tattarescu, Palatul Sinodal din incinta Mănăstirii Antim etc.
În urma vizitelor făcute în afară, Nicolae Ceauşescu şi-a dorit cea mai mare clădire civilă din lume, de unde pornea un uriaş bulevard are trebuia să fie mai lung decât Champs Elysee, cu o piaţă mult mai mare decât cea din faţa Basilicii San Pietro. Interioarele Palatului urmau să aibă dimensiuni impresionante, care să le întreacă în frumuseţe pe cele de la Vatican. Mobilierul, perdelele, candelabrele noului edificiu, construit între 1984 şi 1989 urmau să completeze imaginea unei dictaturi rupte de realitate. Toate materialele folosite erau din producţia autohtonă, după cum proiectul şi execuţia erau făcute tot de către români.
În acel palat imens, numit Casa Poporului, azi Palatul Parlamentului, aşa cum făcuse Ludovic XIV la Versailles, Ceauşescu dorea să aducă tot activul de partid şi de stat al României, pentru a sta la adăpost de intrigi și influențe externe care ar fi putut fi nefaste.
În Scrisoarea celor 6 din 1989, cei șase foști demnitari comuniști, în acel moment, marginalizați și dizidenți, îi solicitaseră lui Nicolae Ceaușescu să renunțe de urgență la programul de sistematizare al așezărilor rurale și la distrugerea patrimoniului cultural și religios din mediul urban.
Recomandările noastre
