Lumea în 2026: revenirea istoriei și sfârșitul certitudinilor globale

Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ

Anul 2026 se conturează ca un moment de clarificare brutală pentru ordinea internațională. După decenii în care regulile multilaterale, globalizarea economică și hegemonia occidentală au părut repere stabile, lumea intră într-o fază marcată de competiție dură, fragmentare și insecuritate strategică. Analizele recente converg spre aceeași concluzie: perioada de „ordine liberală” a fost mai degrabă o excepție istorică decât o regulă durabilă. Un fapt istoric ne aduce în minte retragerea Marii Britanii din Caraibe, la începutul secolului XX, ca moment simbolic al transferului de putere către Statele Unite.

Nu a fost vorba despre un colaps dramatic, ci despre o recunoaștere tacită a realităților economice și strategice. În mod similar, lumea de astăzi asistă la o redistribuire a puterii, fără garanția unei tranziții pașnice. Lecția istoriei este clară: ordinea internațională nu dispare, ci este înlocuită de alta, de regulă mai instabilă în faza de tranziție. Această dinamică este vizibilă în rivalitatea dintre Statele Unite și China, axul central al politicii globale în 2026. Competiția nu se limitează la tarife comerciale sau la supremația tehnologică, ci capătă o dimensiune sistemică. Beijingul contestă implicit dreptul Washingtonului de a defini regulile jocului internațional, la fel cum SUA au făcut-o cândva în raport cu Imperiul Britanic. Rezultatul este o lume împărțită în blocuri geopolitice, în care loialitățile, lanțurile de aprovizionare și fluxurile de capital sunt filtrate prin criterii de securitate. Europa se află prinsă între aceste forțe tectonice.

Presiunea  asupra statelor europene de a-și asuma o mai mare responsabilitate pentru propria securitate va crește în 2026.

Dependența de Statele Unite rămâne structurală, dar este tot mai incomodă politic. În același timp, polarizarea internă și constrângerile economice limitează capacitatea Europei de a acționa coerent. Autonomia strategică rămâne un obiectiv declarat, dar dificil de transpus în realitate. Peste toate problemele interne ale Europei se așează umbra amenițărilor americane.

Marți, 23 decembrie, reprezentantul pentru Comerț, Jamieson Greer, a emis o declarație în care a avertizat că Statele Unite vor folosi "toate instrumentele de care dispun", dacă Uniunea Europeană și guvernele sale nu vor înceta "procesele, taxele, amenzile și directivele discriminatorii și de hărțuire împotriva furnizorilor de servicii din SUA". Toate semnele converg într-o singură direcție: faptul că i-a lăsat lui Donald Trump mâna liberă în ceea ce privește tarifele la bunuri, nu l-a calmat; dimpotrivă, îi alimentează agresivitatea. Deci, unde este echilibrul în toate acestea? Este temporar, dar există: dacă pasivitatea și incertitudinea Uniunii Europene sunt realitatea care îi dovedește lui Trump eșecul politicii sale comerciale, aceasta dezvăluie fisuri în întreaga sa politică economică și, în cele din urmă, în sistemul său de putere.

Trump pare atât de puternic încât nu-i vedem pe deplin slăbiciunea.

Dar de aici trebuie să o ia de la capăt Europa în 2026. Pe plan economic, lumea se îndepărtează accelerat de liberalismul clasic. Comerțul liber este înlocuit de o logică a „securității economice”, în care eficiența este sacrificată în favoarea rezilienței. Statele își relocalizează industriile critice, își protejează tehnologiile sensibile și acceptă fragmentarea pieței globale ca pe un cost necesar. În acest context, avansul Chinei în domenii precum inteligența artificială și industria avansată devine o sursă majoră de anxietate strategică pentru Occident. Africa ilustrează perfect contradicțiile lumii care vine.

Pe de o parte, anumite regiuni, în special Africa de Est, înregistrează ritmuri de creștere economică promițătoare și o dinamică demografică ce ar putea susține dezvoltarea pe termen lung. Pe de altă parte, conflictele armate, instabilitatea politică și crizele umanitare – precum războiul din Sudan – subminează aceste perspective. Mobilizarea politică a tinerilor poate deveni fie motor al reformei, fie factor de destabilizare, într-un context deja fragil. Orientul Mijlociu și Africa de Nord rămân un epicentru al tensiunilor globale.

Conflictele persistente, rivalitățile regionale și implicarea actorilor externi mențin regiunea într-o stare de volatilitate cronică.

Dosare precum Gaza sau securitatea rutelor maritime din Marea Roșie nu mai sunt probleme regionale, ci noduri strategice cu impact direct asupra economiei și securității globale. Peste toate aceste evoluții se suprapune criza climatică ca un multiplicator de riscuri. Schimbările climatice influențează migrația, securitatea alimentară, conflictele pentru resurse și stabilitatea statelor fragile.

În absența unor mecanisme eficiente de guvernanță globală, presiunea climatică riscă să amplifice fracturile deja existente în sistemul internațional. Imaginea de ansamblu pentru 2026 este una sobru realistă. Lumea  revine la o logică mai veche, în care puterea contează mai mult decât regulile, iar stabilitatea este temporară. Nu ne aflăm în fața unei crize trecătoare, ci a unei transformări structurale a ordinii internaționale. Pentru statele mari și mici deopotrivă, provocarea anului 2026 va fi aceea de a naviga într-o lume mai dură, mai fragmentată și mai imprevizibilă, în care certitudinile trecutului nu mai oferă garanții pentru viitor.

2026: anul testelor regionale într-o lume fără arbitru global

Dacă 2025 a fost anul confirmării dezordinii internaționale, 2026 riscă să devină anul testelor regionale majore. Pe fondul retragerii relative a marilor garanți ai ordinii globale și al competiției dintre puterile mari, lumea intră într-o fază în care crizele locale pot avea consecințe globale. Fără un arbitru recunoscut și cu reguli din ce în ce mai contestate, evenimentele din 2026 vor fi mai puțin despre „surprize” și mai mult despre escaladarea unor tensiuni deja vizibile.

America de Nord și competiția globală a Statelor Unite

Pentru Statele Unite, 2026 va fi un an de recalibrare strategică. Washingtonul va continua să își prioritizeze competiția cu China, dar cu resurse politice și financiare limitate de presiunile interne. Este probabilă o selectivitate mai mare în angajamentele externe: mai mult sprijin pentru aliați-cheie și mai puțină disponibilitate pentru intervenții costisitoare în conflicte periferice. Această abordare va crea spații de manevră pentru actori regionali care vor testa limitele angajamentului american.Este anul vizitelor celor doi lideri Xi și Trump.

Escaladarea crizei dintre Statele Unite și Venezuela

Tensiunile au crescut prin decizia SUA de a impune un blocaj asupra petrolului venezuelean, măsură pe care autoritățile de la Caracas o consideră o provocare severă și potențial un act de agresiune.  Președintele Mexicului a cerut ONU să prevină „sângerarea”, semn că regiunea este îngrijorată de riscul unei confruntări violente. Președintele Braziliei a avertizat că o intervenție ar putea avea consecințe catastrofale, sugerând riscul escaladării conflictului regional.

Posibil impact: un conflict diplomatic sau militar indirect între SUA și regimul Maduro ar putea destabiliza regiunea, genera noi fluxuri de refugiați și crește interferența altor actori externi.

America de Sud-posibile conflicte

În anul 2026, America Centrală și America de Sud rămân regiuni caracterizate de o relativă instabilitate politică și de securitate, cauzată de factori structurali precum inegalitățile sociale, criminalitatea organizată, disputele teritoriale și fragilitatea instituțiilor statului. Deși un război regional de amploare este puțin probabil, există mai multe zone de risc unde tensiunile existente ar putea degenera în conflicte armate sau violențe severe. Unul dintre cele mai sensibile puncte este relația dintre Venezuela și Guyana, legată de disputa teritorială asupra regiunii Essequibo, bogată în resurse naturale.

În lipsa unui progres diplomatic real, această dispută ar putea duce, în 2026, la mobilizări militare la frontieră sau la incidente armate limitate, cu implicații regionale și economice semnificative. În Columbia, conflictul armat intern nu a fost complet soluționat, în ciuda acordului de pace semnat cu FARC. Grupările armate rămase, organizațiile de narcotrafic și violența din zonele rurale pot genera, în 2026, o escaladare a confruntărilor cu forțele guvernamentale, afectând în specialpopulația civilă și stabilitatea internă. America Centrală se confruntă, la rândul ei, cu riscuri majore de securitate.

În state precum Honduras, El Salvador sau Guatemala, violența bandelor criminale, corupția și sărăcia extremă pot alimenta conflicte interne, revolte sociale sau intervenții dure ale forțelor de ordine. Aceste situații pot degenera rapid în crize umanitare și fluxuri masive de migrație. De asemenea, instabilitatea politică din Haiti, deși nu face parte direct din America Centrală sau de Sud, poate influența negativ întreaga regiune prin creșterea migrației ilegale și a criminalității transfrontaliere, amplificând presiunile asupra statelor vecine.

În concluzie, posibilele conflicte din America Centrală și America de Sud în 2026 nu sunt neapărat războaie clasice între state, ci mai degrabă conflicte interne, tensiuni teritoriale și crize de securitate care pot escalada în funcție de contextul politic, economic și social. Stabilitatea regiunii va depinde în mare măsură de capacitatea guvernelor de a gestiona inegalitățile, de a consolida instituțiile statului și de a coopera la nivel regional și internațional.Posibil impact asupra migrației.

Europa: securitate, alegeri și vulnerabilități

În Europa, anul 2026 poate aduce o combinație periculoasă de incertitudine politică și presiune strategică, vizibilă prin mai multe evoluții concrete. Alegerile naționale din state importante precum Franța, Germania, Italia sau Olanda pot consolida partide eurosceptice sau populiste, care contestă atât integrarea în Uniunea Europeană, cât și sprijinul militar și financiar acordat Ucraina. Un exemplu relevant este riscul reducerii sprijinului politic pentru Ucraina în parlamentele naționale, ceea ce ar slăbi coerența poziției europene față de agresiunea Rusiei.

O eventuală diminuare a ajutorului ar încuraja Rusia să continue presiunea militară și hibridă asupra flancului estic al Europei. În paralel, statele europene încearcă să își consolideze capacitățile de apărare prin creșterea bugetelor militare și prin inițiative comune, însă aceste eforturi rămân insuficiente pentru a compensa dependența structurală de NATO și, implicit, de Statele Unite. Dacă angajamentul american față de securitatea europeană ar deveni limitat, Europa s-ar confrunta cu un deficit major de descurajare militară.

Un alt exemplu de vulnerabilitate îl reprezintă presiunile externe non-militare, precum atacurile cibernetice, dezinformarea și influența economică exercitate de actori statali ostili, care pot exploata diviziunile politice interne din statele europene. Aici vorbim de războiul hibrid care reprezintă ultima treaptă înainte de confruntarea convențională și care este o prelungire a acesteia. Astfel, riscul major pentru Europa în 2026 nu constă neapărat într-un conflict armat imediat, ci într-o uzură strategică progresivă: o Europă mai fragmentată politic, mai dependentă de actori externi și mai expusă presiunilor geopolitice, cu o capacitate redusă de reacție unitară la crizele de securitate.

Europa de Est și spațiul post-sovietic – exemple de riscuri în 2026

Europa de Est și spațiul post-sovietic vor rămâne, în 2026, printre principalele focare de tensiune geopolitică. Un prim exemplu este evoluția războiului dintre Ucraina și Rusia, care, chiar și în lipsa unor ofensive spectaculoase, riscă să se transforme într-un război de uzură prelungit. Acesta poate include atacuri periodice asupra infrastructurii energetice, utilizarea dronelor și rachetelor cu rază lungă, precum și mobilizări suplimentare de trupe, menite să epuizeze economic și militar părțile implicate.

Un al doilea exemplu îl reprezintă riscul de escaladare punctuală în zone sensibile, cum ar fi Marea Neagră sau regiunile de frontieră ale Ucrainei, unde incidentele militare sau atacurile hibride pot implica indirect state membre NATO precum România sau Polonia, crescând tensiunile dintre Rusia și Occident. În alte state din vecinătatea estică a Uniunea Europeană, pot apărea crize politice sau energetice exploatate de actori externi. De exemplu, Republica Moldova rămâne vulnerabilă la presiuni energetice, campanii de dezinformare și tensiuni în regiunea separatistă Transnistria, care pot destabiliza guvernarea pro-europeană.

Un alt caz relevant este Georgia, unde conflictele înghețate și polarizarea politică internă pot fi amplificate de influențe externe, afectând parcursul european al statului și stabilitatea regională. De asemenea, în Belarus, menținerea unui regim autoritar aliat cu Rusia poate facilita desfășurări militare sau logistice care să susțină efortul de război rus. Prin urmare, anul 2026 ar putea reprezenta un moment de clarificare strategică pentru Europa de Est: fie linia actuală de confruntare se stabilizează într-un conflict înghețat de lungă durată, fie se extinde prin noi crize regionale, punând la încercare securitatea europeană și capacitatea de reacție a UE și NATO.

Orientul Mijlociu: conflicte cronice, riscuri de extindere

Orientul Mijlociu rămâne una dintre regiunile cele mai imprevizibile. În 2026, este probabilă menținerea conflictelor existente, cu riscul permanent al extinderii lor regionale. Tensiunile din Gaza, instabilitatea din Siria și rivalitățile dintre puterile regionale pot genera crize rapide, mai ales în contextul în care marile puteri externe sunt mai reticente să intervină decisiv. De asemenea, securitatea rutelor maritime – inclusiv Marea Roșie – va rămâne o vulnerabilitate majoră pentru economia globală.

Conform evaluărilor Atlantic Council, Iranul se află într-o perioadă de incertitudine politică, cu o posibilă tranziție de leadership în 2026 în cazul retragerii sau dispariției ayatollahului Khamenei, tranziție care ar putea genera fie reforme limitate, fie consolidarea facțiunilor conservatoare sau instabilitate internă, în timp ce relațiile externe vor rămâne tensionate din cauza programului nuclear, a conflictelor regionale – inclusiv cu Israel – și a sancțiunilor internaționale ce continuă să afecteze poziția Teheranului pe scena globală.

Africa: între oportunitate și destabilizare

Africa va continua să fie un continent al contrastelor. În 2026, unele economii africane pot înregistra creșteri solide, atrăgând investiții în energie, infrastructură și tehnologie. În același timp, conflictele armate și crizele politice – în special în Africa de Nord-Est și Sahel – riscă să se agraveze.

Evenimentele probabile nu sunt neapărat războaie noi, ci colapsuri instituționale lente, cu impact umanitar sever și efecte de migrație regională și globală. În 2026, Africa ar putea continua să fie marcată de conflicte armate și instabilitate, cu posibile intensificări ale violențelor în Sudan, unde războiul civil rămâne nerezolvat, în estul Republicii Democrate Congo din cauza grupărilor armate precum M23, în regiunea Sahelului (Mali, Burkina Faso, Niger) din cauza terorismului jihadist, precum și în Etiopia, unde tensiunile etnice și politice pot reizbucni.

Asia-Pacific: punctul fierbinte al ordinii globale

Asia-Pacific este, probabil, regiunea cu cel mai mare potențial de escaladare strategică în 2026. Tensiunile din jurul Taiwanului și din Marea Chinei de Sud pot genera incidente militare limitate, dar cu impact simbolic major. Chiar și fără un conflict deschis, demonstrațiile de forță, exercițiile militare și presiunile economice vor continua să testeze alianțele regionale și credibilitatea angajamentelor americane.

America Latină: instabilitate politică și presiuni sociale

În America Latină, 2026 ar putea fi marcat de instabilitate politică generată de inegalitate economică, inflație și nemulțumiri sociale. Schimbările de guvern pot aduce politici mai naționaliste sau mai puțin aliniate intereselor occidentale. Deși regiunea este mai puțin probabil să genereze un conflict major, evoluțiile interne pot avea consecințe asupra migrației și asupra echilibrului geopolitic regional.

Clima: factorul transversal al anului 2026

Schimbările climatice vor influența aproape toate regiunile. Evenimentele extreme – secete, inundații, valuri de căldură – pot declanșa crize alimentare, tensiuni sociale și conflicte locale. În 2026, clima nu va fi un subiect separat, ci un amplificator al tuturor celorlalte riscuri geopolitice. 2026 nu se anunță ca un an al marilor rupturi spectaculoase, ci ca unul al acumulării de tensiuni. Într-o lume fără un centru clar de autoritate, evenimentele regionale vor conta mai mult ca oricând. Istoria, așa cum sugerează Philip Stephens, nu se repetă mecanic, dar rimează: iar rima anului 2026 este una a competiției, a fragmentării și a testării limitelor ordinii internaționale.

România în 2026: Pilon de Stabilitate sau Linie de Falie?

Anul 2026 plasează România într-un punct de inflexiune strategic rar întâlnit în istoria sa recentă. Într-o Europă marcată de insecuritate, fragmentare economică și competiție geopolitică dură, România nu mai este doar un stat de frontieră al Uniunii Europene și al NATO, ci un potențial pilon de stabilitate regională. Întrebarea centrală pentru 2026 este dacă această poziție va fi consolidată sau dacă tensiunile externe și vulnerabilitățile interne vor transforma țara într-o linie de falie a noii ordini europene.

Dimensiunea militară: „frontiera de fier” a NATO

În 2026, România nu mai este doar un beneficiar de securitate, ci un furnizor regional critic. Finalizarea etapelor-cheie de modernizare militară – sisteme Patriot și HIMARS, flota de F-16 și pregătirea tranziției către F-35 – transformă teritoriul românesc într-un hub operațional pentru flancul estic al NATO. Această evoluție conferă Bucureștiului un rol strategic fără precedent după Războiul Rece.

Prețul este însă ridicat. Presiunea de a majora bugetul apărării peste pragul de 2,5% sau chiar 3% din PIB va testa serios echilibrul bugetar, într-un context economic global instabil. Pentru România, dilema nu mai este dacă poate să își permită securitatea, ci dacă își poate permite insecuritatea. La nivel regional, rolul României în zona Marea Neagră devine esențial. Asigurarea libertății de navigație, protejarea rutelor de export pentru cereale și energie și contrabalansarea influenței rusești transformă acest spațiu într-un teatru strategic major, în care România joacă un rol central.

Dimensiunea energetică: de la dependență la autonomie

Anul 2026 este momentul adevărului pentru ambițiile energetice ale României. Proiectele începute în anii anteriori trebuie să livreze rezultate concrete pentru a reduce vulnerabilitatea geopolitică. Exploatarea gazelor din perimetrul Neptun Deep nu mai este doar o oportunitate economică, ci o chestiune de securitate națională.

România are șansa de a deveni cel mai mare producător de gaze din Uniunea Europeană, cu capacitatea de a oferi stabilitate energetică vecinilor săi, în special Republica Moldova și Bulgaria. În paralel, accelerarea investițiilor în energie nucleară – inclusiv reactoare modulare mici – și în surse regenerabile, precum eolianul offshore, urmărește decuplarea industriei românești de volatilitatea piețelor externe. Energia devine astfel un instrument de autonomie strategică, nu doar un sector economic.

Relația cu Republica Moldova: linia roșie

Pentru Chișinău, 2026 poate fi un an decisiv, marcat de presiuni hibride constante din partea Moscovei. În acest context, rolul României este unul de ancoră strategică. Integrarea rețelelor electrice, de gaze și de transport avansează către un punct în care România devine garantul funcționalității economice a Republicii Moldova. Această relație depășește simbolismul politic. Ea reprezintă o linie roșie geopolitică: capacitatea României de a menține Republica Moldova conectată la Occident va fi un test al credibilității sale ca actor regional.

Economia: „friend-shoring” și reindustrializare

Fragmentarea economiei globale creează pentru România o fereastră de oportunitate. Fenomenul de „friend-shoring” – relocarea industriilor în state considerate sigure din punct de vedere politic – poate transforma România într-o destinație atractivă pentru investiții care părăsesc Asia. Costurile încă competitive ale forței de muncă și accesul la piața unică europeană sunt avantaje clare. Riscul major rămâne infrastructura. Dacă autostrăzile, căile ferate și logistica nu țin pasul cu cerințele militare și comerciale crescute, România riscă să rateze acest moment strategic, rămânând o verigă slabă într-un lanț de aprovizionare tot mai securizat.

Vulnerabilitatea internă: polarizarea socială

Ca în restul Europei, 2026 găsește România într-o confruntare internă între discursul pro-european și euro-atlantic și curentele suveraniste sau populiste. Inflația persistentă, inegalitățile dintre marile centre urbane și mediul rural și oboseala socială pot fi exploatate prin campanii de dezinformare. Miza este majoră: fără coeziune internă, sprijinul pentru efortul de apărare, pentru Ucraina și pentru rolul regional al României poate fi subminat chiar din interior.

Avem o concluzie si anume că tot ce am scris este în fapt testul maturității strategice pentru România. 2026 nu este un an de așteptare, ci unul de construcție accelerată. Succesul va depinde de capacitatea de a transforma poziția geografică – percepută istoric ca un dezavantaj – într-un activ strategic: un nod militar și energetic indispensabil Europei. Dacă își menține stabilitatea politică și investește coerent în securitate, energie și infrastructură, România poate ieși din 2026 nu doar ca stat de graniță, ci ca putere regională emergentă. În caz contrar, riscă să devină una dintre liniile de falie ale unei Europe aflate sub presiune.

Evaluarea riscurilor globale de conflict – perspectivă 2026 (RAF facută de Council on Foreign Relations un think tank american de politică externă, fondat în 1921)

Am să explic în primul rând ce însemnă RAF: Risk Assessment Framework (în română: Cadrul de evaluare a riscurilor).Pentru a analiza și compara riscurile de conflict la nivel global, organizații internaționale precum Council on Foreign Relations utilizează un cadru de evaluare bazat pe probabilitatea apariției unui conflict și pe impactul potențial al acestuia. În acest sistem, conflictele sunt clasificate pe trei niveluri principale de risc, denumite Nivelul I, Nivelul II și Nivelul III. Nivelul I include conflictele cu probabilitate ridicată și impact ridicat, care pot avea consecințe majore asupra securității regionale sau globale. Acestea implică adesea state puternice, războaie active sau riscul extinderii conflictelor existente.

Nivelul II se referă la situații cu probabilitate ridicată sau moderată, dar cu un impact mai redus la nivel global, deși efectele umanitare și regionale pot fi severe. Aceste conflicte sunt, de regulă, interne sau regionale și afectează în principal populația civilă. Nivelul III cuprinde conflicte cu probabilitate și impact mai scăzute, limitate geografic, dar care contribuie la instabilitate cronică, slăbirea statelor și prelungirea crizelor de securitate în anumite regiuni. Această clasificare permite o înțelegere clară a gravității și urgenței diferitelor conflicte, facilitând analiza comparativă și prioritizarea eforturilor de prevenire și gestionare a crizelor. Din acesta cauză a ales să prezint elemente din expunerea lor.

Nivelul I – Probabilitate ridicată / Impact ridicat

În 2026, unele dintre cele mai periculoase riscuri de conflict la nivel global se concentrează în zone deja afectate de războaie active sau tensiuni geopolitice majore. În Orientul Mijlociu, conflictul dintre Cisiordania și Fâșia Gaza rămâne extrem de volatil. Intensificarea confruntărilor dintre forțele de securitate israeliene și palestinieni, alimentată de extinderea așezărilor israeliene, limitarea drepturilor politice palestiniene și impactul continuu al războiului din Gaza, riscă să genereze o escaladare regională majoră și o criză umanitară profundă.

În Europa de Est, războiul dintre Rusia și Ucraina prezintă un risc ridicat de intensificare, mai ales prin extinderea atacurilor asupra infrastructurii critice și a centrelor urbane, ceea ce ar spori numărul victimelor civile și ar afecta stabilitatea europeană. În America Latină, un scenariu cu impact ridicat îl reprezintă posibilitatea ca operațiunile militare ale Statele Unite împotriva grupărilor criminale transnaționale să escaladeze până la atacuri directe pe teritoriul Venezuela, fapt ce ar putea destabiliza regimul Maduro și întreaga regiune nordică a Americii de Sud. Tot la acest nivel de risc se înscrie și creșterea violenței politice interne în Statele Unite, alimentată de polarizarea extremă, antagonismul politic și utilizarea sporită a forțelor de securitate interne.

Probabilitate moderată / Impact ridicat

Un alt set de riscuri majore vizează conflicte care ar putea izbucni sau reaprinde rapid. Un conflict armat reînnoit între Iran și Israel este posibil în contextul reluării programului nuclear iranian și al sprijinului acordat de Iran grupărilor proxy anti-Israel. În zona Indo-Pacific, presiunea militară și politică exercitată de China asupra Taiwan poate declanșa o criză severă în strâmtoare, cu implicarea directă a Statelor Unite și a altor actori regionali. De asemenea, riscul unor confruntări armate între Rusia și state membre NATO, precum și reluarea testelor nucleare de către Coreea de Nord, pot genera crize cu impact strategic global.

Nivelul II – Probabilitate ridicată / Impact redus

La acest nivel se regăsesc conflicte care, deși mai puțin susceptibile să producă efecte globale, vor avea consecințe umanitare severe. Războiul civil din Sudan riscă să se intensifice, provocând noi atrocități și valuri de refugiați în statele vecine. În Haiti, violența dintre grupările armate și forțele de securitate continuă să se agraveze, în contextul colapsului instituțional și al eșecului intervențiilor internaționale. Situații similare de instabilitate politică și etnică pot apărea în Sudanul de Sud, unde amânarea alegerilor riscă să reaprindă luptele între facțiuni armate.

Nivelul III – Probabilitate moderată / Impact redus

Acest nivel include conflicte regionale sau interne care contribuie la degradarea securității locale. Exemple relevante sunt insurgențele din Sahel (în special Mali), violența islamistă din Nigeria, conflictul din estul Republica Democrată Congo sau escaladarea violenței criminale și politice în Ecuador.

Concluzie: 2026 – amurgul ordinii liberale și epoca realpolitik-ului

Anul 2026 nu marchează o simplă criză ciclică a sistemului internațional, ci finalizarea unei tranziții structurale către o nouă eră geopolitică. Dacă deceniile anterioare au fost definite de stabilitatea relativă oferită de multilateralism și de hegemonia Statelor Unite, 2026 devine scena unei lumi „fără arbitru”, în care securitatea nu mai este un bun public garantat, ci un avantaj competitiv inegal distribuit.

Pilonii noii realități sunt:

1. Sfârșitul certitudinilor economice

Globalizarea clasică este înlocuită definitiv de paradigma „securității economice”. Eficiența piețelor cedează locul rezilienței naționale, iar lanțurile de aprovizionare devin instrumente de presiune strategică. Comerțul nu mai este un mecanism neutru de prosperitate, ci un câmp de confruntare geopolitică.

2. Regionalismul agresiv

În absența unui garant global credibil, gestionarea conflictelor se mută la nivel regional, unde raportul de forțe prevalează tot mai des asupra normelor internaționale. Regiuni precum Asia-Pacific și Europa de Est devin barometre ale noii balanțe de putere, spații în care regulile sunt testate, reinterpretate sau ignorate.

3. Vulnerabilitatea Europei

Europa se confruntă cu un test strategic fundamental. Ambiția autonomiei strategice intră în coliziune cu fragmentarea politică internă și cu dependența militară persistentă de un partener american tot mai selectiv și introspectiv. Riscul major nu este colapsul, ci irelevanța strategică prin indecizie și lentoare.

4. Criza climatică – multiplicator de haos

Schimbările climatice încetează să mai fie o temă abstractă a politicilor de mediu și devin un factor direct de instabilitate geopolitică. Migrația forțată, insecuritatea alimentară și competiția pentru resurse amplifică tensiunile existente, în special în regiuni deja fragile precum Africa și Orientul Mijlociu.

În 2026, „revenirea istoriei” reflectă reactivarea sferelor de influență, într-o lume mai dură, fragmentată și imprevizibilă, în care statele prioritizează supraviețuirea strategică, iar succesul aparține actorilor capabili să se adapteze rapid și să construiască reziliență într-un context de criză permanentă.