S-a sfârșit prietenia transatlantică? Cum rescrie Trump rolul Americii în lume

Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ

Încă de la adoptarea Legii Goldwater–Nichols în 1986, fiecare administrație americană a emis propria Strategie de Securitate Națională. Majoritatea acestor documente au fost declarații relativ anodine ale priorităților momentului, redactate în stilul clasic al comisiilor guvernamentale și uitate la scurt timp după publicare. Același destin ar putea părea posibil și pentru cea de-a doua Strategie de Securitate Națională a președintelui Donald Trump, lansată joi seara, târziu, 4 decembrie 2025, de Casa Albă, fără un anunț prealabil sau o ceremonie.

Ar fi însă o greșeală să fie tratată astfel. Deși dezordonată în structură și presărat cu platitudini și autosuficiențe tipic trumpiene, documentul relevă cât de mult s-a îndepărtat această administrație de mainstream-ul politicii externe americane – o tradiție bipartizană consolidată timp de decenii – și chiar de propria Strategie de Securitate Națională publicată în 2017. Noul text schițează o imagine a lumii pe care adversarii Statelor Unite o vor primi cu entuziasm, în timp ce aliații, prietenii și partenerii Washingtonului o vor privi cu neliniște, dacă nu chiar cu teamă.

O bună parte a documentului pare să caute, fără succes, o justificare conceptuală pentru o politică externă adesea incoerentă și haotică. Totuși, strategia include trei elemente care ilustrează cel mai clar ruptura radicală față de linia tradițională a SUA de după 1945: pivotarea accentuată către emisfera vestică, criticarea directă a Europei și prioritatea acordată profitului în detrimentul principiilor.

Pivotul emisferic

Donald Trump are o fascinație vizibilă pentru secolul al XIX-lea. Îl admiră pe James Monroe, arhitectul doctrinei care interzicea ingerința puterilor străine în emisfera vestică. Îl apreciază pe William McKinley pentru tarifele sale protecționiste și îl venerează pe Teddy Roosevelt, simbolul expansiunii americane în regiune și al proiectelor de forță precum Canalul Panama.

Astăzi, în al doilea sfert al secolului XXI, Trump pare hotărât să readucă această logică în prezent și să revendice din nou emisfera vestică: „După ani de neglijență, Statele Unite vor reafirma și aplica Doctrina Monroe pentru a restabili preeminența americană în emisfera vestică și pentru a proteja patria și accesul la zone geografice cheie. Vom refuza competitorilor extra-regionali capacitatea de a poziționa forțe, capabilități amenințătoare sau de a controla active strategice în emisfera noastră.”

Acest „Corolar Trump” depășește însă cu mult sensul originar al Doctrinei Monroe, care era o declarație defensivă: SUA se opuneau colonizării europene în schimbul neintervenției în afacerile continentului. Noul corolar redefinește formula într-o doctrină ofensivă, afirmând că: „Statele Unite trebuie să fie preeminente în emisfera vestică pentru a-și asigura securitatea și prosperitatea – o condiție care ne permite să ne afirmăm acolo unde este nevoie.” Cu alte cuvinte, preeminența americană nu este negociabilă, iar acordul sau dezacordul celorlalte state din regiune devine secundar.

Deși documentul se declară formal în favoarea suveranității statului național, el afirmă fără echivoc că: „Influența exagerată a națiunilor mai mari, mai bogate și mai puternice este un adevăr atemporal al relațiilor internaționale.”

Mesajul este limpede: puterea justifică dominația.

Această abordare reprezintă o ruptură profundă față de principiile consacrate ale ordinii internaționale post-1945, bazate pe suveranitate, egalitate juridică și neamestec în treburile interne.

Noua viziune strategică abandonează aceste premise în favoarea unei logici a ierarhiei geopolitice, în care puterea marilor state nu doar că prevalează, ci își găsește și o justificare explicită. Pentru a-și reafirma pretențiile de dominație, documentul strategic cere o reajustare profundă a posturii militare americane, astfel încât Statele Unite să-și consolideze prezența în emisfera vestică.

Scopul declarat este „securizarea granițelor și înfrângerea cartelurilor” prin „utilizarea letală a forței”, în contrast cu „strategiile eșuate de aplicare a legii din ultimele decenii”. Această logică explică atât desfășurarea trupelor la frontieră, cât și acumularea masivă de forțe din ultimele luni în Marea Caraibelor. Prezența militară sporită este văzută ca fiind necesară pentru „stabilirea și extinderea accesului în locații strategic importante”. Deși documentul nu oferă detalii, referirile implicite la Canalul Panama și Groenlanda sunt evidente, ambele fiind considerate de Trump obiective strategice pentru securitatea SUA. Pentru cei care credeau că epoca dominației americane s-a încheiat, acest nou cadru strategic va fi o dezamăgire: tendințele expansioniste sunt din nou vizibile și afirmate fără ocol.

Sfârșitul Europei

Nu cu mult timp în urmă, președinții americani descriau relația cu partenerii europeni drept „piatra de temelie a politicii externe a SUA”. Acea epocă pare acum încheiată. Documentul strategic prezintă o viziune sumbră asupra Europei, sugerând chiar perspectiva unei „ștergeri a civilizației”. Într-un pasaj deosebit de dur, textul afirmă că printre cele mai mari probleme ale Europei se numără: „Acțiunile Uniunii Europene și ale altor organisme transnaționale care subminează libertatea politică și suveranitatea; politicile de migrație care transformă continentul și generează conflicte; cenzura libertății de exprimare și suprimarea opoziției politice; scăderea natalității și pierderea identităților naționale și a încrederii în sine.”

Este o acuzație extraordinară, cu atât mai mult cu cât temeiul ei factual este minim. Majoritatea statelor europene — cu excepția Ungariei și a altor câteva regimuri iliberale admirate de Trump — obțin scoruri semnificativ mai bune decât Statele Unite în clasamentele Freedom House privind libertățile politice și civile. Proporția populației născute în străinătate este, de asemenea, mai mare în SUA decât în majoritatea țărilor europene.

Libertatea presei este considerabil mai solidă în UE, potrivit Indicelui Libertății Presei. Iar oricine cunoaște minimal istoria secolului XX știe contribuția extraordinară adusă de proiectul european la pacea și prosperitatea continentului după 1945 — un fapt recunoscut și prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene în 2011.

Monroe în secolul XXI: O doctrină veche pentru probleme noi

De aproape două secole, politica externă a Statelor Unite în emisfera vestică a fost modelată de reflexe provenite din Doctrina Monroe. Deși concepută inițial ca un instrument defensiv destinat să împiedice reîntoarcerea imperiilor europene în America Latină, această paradigmă a devenit treptat un vehicul al intervenționismului american. Astăzi, în plin secol XXI, recurgerea la același cadru mental nu doar că este anacronică, dar contravine intereselor strategice reale ale Statelor Unite în regiune.

Creșterea prezenței militare americane în zona Caraibelor ilustrează cât de adânc sunt înrădăcinate aceste reflexe. În loc să reprezinte un gest responsabil de leadership regional, desfășurarea trupelor și intensificarea operațiunilor navale par a fi o reeditare periculoasă a unei politici depășite, întemeiată pe presupunerea că Washingtonul poate controla evoluțiile politice din fiecare stat insular. Fie că este vorba de temeri privind influența Chinei, de criminalitate organizată sau de migrație, reacția automată este aceeași: mai multă forță militară, mai multă presiune, mai multă ingerință. Această abordare scoate la lumină o problemă conceptuală profundă.

Formatorii de politică externă din Washington continuă să interpreteze orice schimbare din regiune drept o amenințare existențială, chiar și atunci când realitatea este mult mai puțin dramatică. Reapariția discursului despre „competiția marilor puteri” în Caraibe arată lipsa de imaginație strategică: investițiile chineze în infrastructură sunt tratate ca preludiul unei confruntări geopolitice, când în fapt ele umplu un vid lăsat de companiile americane și de politici de dezvoltare insuficiente.

Mai grav este că această abordare militarizată are costuri considerabile.

Fonduri care ar putea susține priorități interne urgente sunt direcționate către operațiuni care nu sporesc securitatea Statelor Unite. În același timp, intervențiile repetate alimentează instabilitatea pe care pretind că o combat, afectând reputația americană și stimulând ostilitatea locală. Istoria recentă a arătat limpede acest lucru: nici Haiti, nici Cuba, nici alte state din regiune nu au devenit mai stabile în urma deceniilor de presiune, sancțiuni sau intervenții.

O politică externă realistă ar cere o schimbare de direcție. Statele Unite ar trebui să renunțe la pretenția de hegemon regional și să adopte obiective mai modeste și realizabile: protejarea rutelor comerciale, gestionarea amenințărilor reale și dezvoltarea unor parteneriate economice solide. Ar însemna, totodată, acceptarea faptului că țările din Caraibe sunt libere să colaboreze cu orice putere internațională consideră necesar. Fenomene precum migrația sau traficul de droguri au rădăcini interne — economice, sociale, instituționale — și nu pot fi rezolvate prin desfășurări militare.

Invocarea Doctrinei Monroe în epoca globalizării relevă mai degrabă lipsa de alternative conceptuale decât o strategie coerentă.

Transformarea unei doctrine istorice defensive într-un instrument al dominației regionale este nu doar imposibil de susținut pe termen lung, ci și contraproductivă. În loc să prevină influența altor actori, această rigiditate împinge guvernele din regiune să diversifice parteneriatele și să caute opțiuni care să le reducă dependența de Washington.

Pentru a ieși din acest cerc vicios, politica americană are nevoie de curaj intelectual — capacitatea de a recunoaște limitele propriei puteri și de a adopta o strategie de reținere responsabilă. Proximitatea geografică nu conferă un drept de tutelă politică, iar intervenționismul nu este sinonim cu securitatea. Până când Statele Unite nu vor abandona moștenirea intervenționistă a Doctrinei Monroe, Caraibele vor rămâne un teren al eșecurilor repetate, cu costuri mari pentru ambele părți.

Ucraina în noua Strategie de Securitate Națională a SUA

În noua Strategie de Securitate Națională, administrația Trump redefinește profund poziția Statelor Unite față de războiul din Ucraina și rolul Washingtonului în arhitectura de securitate europeană. Documentul tratează conflictul nu ca pe o responsabilitate strategică de prim rang, ci ca pe o problemă regională în care implicarea americană trebuie strict calibrată în funcție de interesele directe și imediate ale Statelor Unite.

NSS afirmă că sprijinul militar pentru Ucraina nu mai poate fi deschis, necondiționat sau nelimitat. Ajutorul este prezentat ca un instrument de presiune asupra Kievului pentru a adopta o conduită militară „responsabilă” și pentru a evita acțiuni care ar putea escalada conflictul dincolo de un nivel tolerabil pentru Washington. În această logică, asistența americană rămâne esențială, dar este subordonată unui cadru strict de restricții privind modul în care Ucraina o poate utiliza – inclusiv limitări geografice și operaționale menite să prevină lovirea teritoriului rus sau provocarea unei reacții necontrolabile din partea Moscovei.

Strategia prezintă Rusia nu ca o amenințare strategică directă pentru Statele Unite, ci ca un actor cu care Washingtonul ar trebui să mențină canale deschise de dialog, în special în ceea ce privește arhitectura de securitate europeană. Această abordare implică, indirect, o reevaluare a obiectivelor americane în Ucraina: stabilitatea regională și prevenirea escaladării au prioritate față de o victorie totală a Kievului.

În mod implicit, NSS transmite că viitorul Ucrainei depinde tot mai mult de capacitatea ei de a se adapta la un sprijin occidental condiționat, segmentat și, posibil, în descreștere. Obiectivul central al Washingtonului nu este înfrângerea Rusiei, ci gestionarea conflictului într-un mod care să evite implicarea directă a SUA și să reducă riscurile pentru securitatea americană. Documentul sugerează, de asemenea, că Ucraina trebuie să se pregătească pentru negocieri pe termen lung, în eventualitatea în care condițiile militare sau politice împing conflictul către o soluție imperfectă, dar stabilă.

În acest context, rolul SUA nu este acela de a garanta un rezultat maximal pentru Kiev, ci de a preveni destabilizarea strategică a Europei și o confruntare directă cu Moscova. Prin această abordare, NSS marchează o ruptură semnificativă față de politica americană din primele faze ale războiului. Sprijinul pentru Ucraina rămâne, dar este redefinit: mai puțină ambiție, mai mult control, mai multe condiționalități și o deschidere explicită către acomodarea intereselor ruse în arhitectura de securitate postbelică.

Herson: Victoria Ucrainei și umbrele strategice ale războiului

La sfârșitul verii anului 2022, Ucraina a declanșat o contraofensivă decisivă în sud, care a culminat, pe 11 noiembrie, cu eliberarea orașului Herson și a întregii fâșii de teritoriu de la vest de Nipru. În timp ce atenția internațională a fost captată de euforia revenirii Ucrainei în oraș, mult mai puțină analiză a fost dedicată retragerii spectaculos de ordonate a trupelor rusești.

În doar câteva săptămâni, între 20.000 și 30.000 de soldați ai Moscovei – inclusiv unități de elită și cantități masive de echipament – au fost evacuați în siguranță peste râu, folosind feriboturi, pontoane și un pod deja deteriorat de artileria ucraineană. Ucrainenii loviseră anterior punctele de trecere, dar au redus semnificativ atacurile exact în perioada în care grosul forțelor ruse traversa Niprul. „Retragerea din Herson în bună ordine a fost cea mai reușită operațiune militară a Rusiei din întregul război”, a explicat George Barros, analist la Institutul pentru Studiul Războiului.

Dacă această forță ar fi fost distrusă sau obligată să se predea, ar fi reprezentat un moment de cotitură major și o umilință istorică pentru Kremlin.

Discuțiile recente cu oficiali ucraineni de rang înalt oferă două indicii semnificative despre contextul retragerii. În primul rând, Washingtonul se temea că o înfrângere de proporții ar putea determina Moscova să utilizeze arme nucleare tactice. În al doilea rând, Ucraina pur și simplu nu dispunea de suficientă muniție pentru a lovi continuu trecerea, în parte din cauza restricțiilor stricte impuse de SUA privind tipul și cantitatea de armament furnizat. Indiferent cât timp va rămâne neclar adevărul complet al acelor zile, episodul Herson evidențiază un fapt esențial: capacitatea Ucrainei de a-și modela propriul război a depins în mod direct de fluxul – și de limitele – ajutorului militar occidental.

Donald Trump a numit frecvent războiul „conflictul lui Biden”, o afirmație eronată: responsabilitatea pentru invazia la scară largă aparține exclusiv lui Vladimir Putin, care contestă suveranitatea Ucrainei de cel puțin un deceniu. Totuși, într-un sens diferit, războiul a fost influențat de deciziile administrației Biden privind ritmul și structura sprijinului militar pentru Kiev. Restricțiile impuse folosirii anumitor arme și întârzierea livrărilor au modelat, direct sau indirect, terenul câștigurilor rusești și costul uman al conflictului.

Moștenirea administrației Biden în Ucraina este, desigur, mixtă.

Fără sprijinul său masiv și fără abilitatea de a construi o coaliție internațională solidă, Ucraina nu ar fi putut apăra aproape 80% din teritoriul său, iar înaintarea Rusiei nu ar fi fost oprită. Probabil că, dacă Trump ar fi fost la Casa Albă, preferința sa pentru înțelegeri cu Moscova ar fi lăsat Kievul izolat. Dar precauția excesivă a lui Biden – mai ales în toamna anului 2022 – a contribuit, aproape sigur, la eșecul unei exploatări rapide a succesului militar ucrainean și la faptul că Rusia nu resimte nici astăzi presiunea necesară pentru a căuta o soluționare negociată în termeni acceptabili pentru Kiev.

Biden rămâne profund implicat în apărarea Ucrainei și merită credit pentru consolidarea unității transatlantice, a coordonării între aliați și a coeziunii NATO. Solidaritatea europeană recent reafirmată este, fără îndoială, una dintre realizările sale diplomatice. Totuși, o evaluare onestă a războiului arată că limitele autoimpuse de administrația Biden au avut un impact real asupra cursului conflictului. Este o moștenire care trebuie înțeleasă în întregime, atât în meritele ei, cât și în eșecurile sale.

Decizii întârziate: Cum prudența administrației Biden a modelat cursul războiului din Ucraina

Primul eșec major – moștenit parțial din perioada Obama, când Joe Biden era vicepreședinte – a constat în refuzul de a înarma substanțial Ucraina în momentul în care Rusia își concentra masiv trupele la graniță, începând cu martie 2021, la doar câteva săptămâni după instalarea noii administrații la Washington. În pofida apelurilor Kievului de a primi sisteme suplimentare de armament, pe lângă armele antitanc furnizate în mandatul Trump, Casa Albă a ales să nu acționeze.

Chiar și după ce Washingtonul a pregătit un pachet relativ modest de 200 de milioane de dolari, Biden a amânat trimiterea acestuia de teamă să nu provoace escaladarea tensiunilor cu Vladimir Putin. Potrivit NBC News, la mijlocul lunii decembrie 2021 președintele ar fi decis să rețină ajutorul pentru „a oferi mai mult timp negocierilor diplomatice”. Întârzierea s-a prelungit săptămâni întregi, chiar după ce serviciile de informații americane concluzionaseră că Rusia se pregătește de un atac la scară largă.

Ca urmare, doar o parte din acel pachet – oricum insuficient – a ajuns în Ucraina înainte de 24 februarie 2022. Privit din Moscova, acest semnal a contat. În combinație cu sprijinul tacit al lui Biden pentru proiectul Nord Stream 2 și cu retragerea haotică a SUA din Afganistan, Kremlinul a interpretat deciziile Washingtonului ca o dovadă de slăbiciune și lipsă de determinare.

În primele faze ale războiului, administrația Biden a continuat să rețină armament important, convinsă că Ucraina va fi rapid depășită.

Această evaluare greșită – împărtășită și de experți apropiați Casei Albe, precum Samuel Charap – a împiedicat Kievul să primească echipamente care ar fi putut modifica ritmul inițial al conflictului. Un fost oficial ucrainean implicat în discuțiile cu partea americană a afirmat că Biden se temea ca nu cumva armele americane să cadă în mâinile rușilor, așa cum se întâmplase în Afganistan după preluarea puterii de către talibani. Realitatea avea să contrazică aceste temeri.

Javelin-urile americane livrate anterior, NLAW-urile britanice și armamentul ucrainean – combinat cu determinarea soldaților conduși de generalul Valeri Zalujnîi – au permis Ucrainei să respingă ofensiva inițială a Rusiei și să recucerească o parte considerabilă din teritoriile ocupate. Aceste succese neașteptate au creat o oportunitate pentru administrația Biden și aliații europeni de a-și depăși propriile rețineri și de a intensifica sprijinul. Cu toate acestea, chiar și după schimbarea dinamicii de pe teren, Biden și echipa sa au continuat să dezamăgească Kievul. Ajutorul a fost oferit cu rezerve, iar restricțiile stricte privind modul în care Ucraina putea folosi armamentul occidental i-au limitat constant libertatea operațională.

Teama administrației americane de o escaladare nucleară a devenit un factor central.

Moscova a alimentat cu abilitate această anxietate prin amenințări repetate – o tactică clasică de „control reflexiv”, destinată să modeleze comportamentul adversarului. Casa Albă a rămas prizoniera unei interpretări eronate a capacității Rusiei de a escalada, aceeași logică folosită în epoca Obama pentru a împiedica trimiterea de armament letal Ucrainei între 2014 și 2017. Deși Rusia ar fi putut lua în considerare opțiunea nucleară în primele luni ale războiului, riscul s-a redus treptat: înfrângeri succesive pe câmpul de luptă, pierderi teritoriale masive și apariția unor noi sisteme occidentale de apărare au schimbat ecuația strategică.

Chiar și Beijingul – partenerul strategic al Moscovei – a transmis clar că utilizarea armelor nucleare este inacceptabilă. Cu toate acestea, Washingtonul a continuat să întârzie sau să limiteze livrările de armament critic. Abia la începutul lui 2023, pe fondul succeselor militare ucrainene din Harkov și Herson, Statele Unite și aliații lor au început să promită sisteme grele – inclusiv tancuri – deși multe transferuri au venit cu mare întârziere. Însă cererile Ucrainei pentru arme cu rază lungă de acțiune, indispensabile pentru a lovi depozitele și infrastructura militară din spatele frontului rusesc, au rămas în mare parte refuzate, reflectând continuitatea aceleiași politici prudente.

În esență, politica administrației Biden a fost definită de o combinație de reticență strategică, teamă de escaladare și o interpretare exagerată a constrângerilor impuse de Rusia – factori care au influențat decisiv evoluția războiului și au limitat capacitatea Ucrainei de a obține un avantaj decisiv.

Europa între iluzii și realpolitik: o nouă hartă a puterii între Washington, Moscova și propriile vulnerabilități

Timp de ani, o parte a liderilor europeni au cultivat iluzia că Donald Trump este doar un politician imprevizibil, dar în fond gestionabil. Această autoîncurajare i-a făcut să creadă că pot dezamorsa impulsurile Casei Albe printr-un amestec de diplomație protocolară și răbdare. Realitatea i-a contrazis: administrația Trump a urmărit consecvent o politică menită să apropie Washingtonul de Moscova, să slăbească coeziunea europeană și să redeseneze arhitectura de securitate într-un mod profund dezechilibrat.

Noua Strategie de Securitate Națională vorbește totuși despre importanța strategică și „culturală” a Europei pentru competitivitatea americană, sugerând necesitatea unei coordonări în privința Chinei și a practicilor sale economice. Dar această deschidere este direcționată în special către Europa Centrală, de Est și de Sud – prezentate drept parteneri mai „solizi” –, în timp ce vechile puteri occidentale, precum Germania, sunt criticate pentru dependențele lor persistente.

Discursul tăios al vicepreședintelui J.D. Vance la München și publicarea noii NSS sunt repere ale aceleiași logici politice.

Pentru Washingtonul trumpist, Europa nu este un aliat indispensabil, ci un spațiu ce poate fi influențat și divizat prin intermediul naționalismelor locale în ascensiune.

Astfel, continentul riscă să fie prins între presiunile Rusiei dinspre est, impulsurile americane dinspre vest și propriile forțe populiste care îi subminează coeziunea internă. În această ecuație, privind războiul din Ucraina și propria securitate, Europa descoperă că se poate baza tot mai puțin pe garanții externe și tot mai mult pe sine însăși. De fiecare dată când declarațiile lui Trump au vizat Europa sau Ucraina, reacția multor capitale a fost una conciliantă, presărată cu gesturi diplomatice menite să mențină aparenta legătură transatlantică. Dar această strategie nu a dat roade.

În privința Ucrainei, linia Casei Albe a fost constant favorabilă unei reconfigurări a relației cu Moscova – de la tratamentul rece aplicat Kievului, până la deschiderea explicită către un acord rapid cu Rusia. Europenii au tolerat aceste semnale, sperând să salveze măcar fragmente ale alianței cu SUA. Pentru administrația Trump, obiectivul este clar: războiul din Ucraina trebuie închis repede, nu din solidaritate cu Kievul, ci din dorința de a relansa un aranjament strategic cu Rusia, cu potențiale beneficii economice pentru cercurile de putere apropiate Casei Albe. În viziunea trumpistă, ordinea liberală este depășită; începe epoca tranzacțiilor brute, în care China și Rusia sunt parteneri de negociere, iar Europa – un spațiu de împărțit.

Noua NSS spune puțin despre Europa în termeni concreți, însă suficient pentru a contura intenția: viitorul imaginat la Washington este unul în care singura punte transatlantică solidă se construiește între extrema dreaptă americană și cea europeană, într-un raport de forțe net inegal. Este același mecanism pe care Kremlinul îl exploatează de ani: fragmentarea Europei, cooptarea radicalilor, izolarea centrului. Europa nu a beneficiat până acum de protecție datorită unei strategii coerente proprii, ci mai degrabă datorită circumstanțelor: Moscova nu a oferit încă Washingtonului acordul dorit. Dar a miza securitates continentului pe ezitările Kremlinului este nu doar nerealistă, ci periculos de naivă.

Europa se află la un moment de clarificare strategică: nu mai poate presupune protecția automată a Americii și nici predictibilitatea Rusiei. Poate miza doar pe propriile resurse – dacă este dispusă să admită această realitate.

Concluzie: mai puțină speranță, mai multă capacitate.

Răspunsul Europei la noua strategie americană nu poate fi unul sentimental, ci unul strategic. Continentul trebuie să accepte că umbrela de securitate americană nu mai este garantată, să se maturizeze ca actor geopolitic și să își apere propriul model politic și social în fața presiunilor venite atât din est, cât și din vest. America rămâne un partener important, dar unul imprevizibil, față de care Europa trebuie să se poziționeze cu luciditate și autonomie.

Post Scriptum: Donald Trump a dat un interviu pentru Politico care a zguduit zidurile Berlaymont-ului. Criticile usturătoare ale președintelui american Donald Trump la adresa Europei în interviul său de marți cu Dasha Burns de la POLITICO domină conversațiile de la Bruxelles — și i-au zdruncinat pe factorii de decizie politică chiar mai mult decât avertismentele Washingtonului din Strategia sa de Securitate Națională din weekend. De data aceasta, întreaga clasă politică a continentului a fost în linia de tragere. Imaginea lui Trump despre Europa nu putea fi mai brutală: Un grup de națiuni „în decădere” conduse de oameni „slabi”. De asemenea: „Europa nu știe ce să facă”. Și: „Ei vorbesc, dar nu produc, iar războiul continuă la nesfârșit”. Merită să citiți transcrierea completă a interviului.