Ei bine, evoluțiile din ultima perioadă din Franța arată, în mod paradoxal, două lucruri: că Președintele Emmanuel Macron se îndreaptă către o victorie a păcii, la nivel politic, chiar dacă a trebuit să sacrifice, în această etapă, unele dintre reformele sale cele mai pronunțate și puternice; în al doilea rând, că “Vestele Galbene”, protestatarii din stradă care-l contestă și-i contestă politicile, devin indirect aliații săi, la nivel politic, și în perspectiva alegerilor europarlamentare.

Mai întâi faptele: mișcarea Vestele Galbene a început ca o mișcare de protest legitimă, a fost politizată și împinsă spre violențe de către extreme StângăFranța Nesupusă, partidul lui Malenchon, și de extremă Dreapta – Frontul Național, partidul lui Le Pen, forțe politice care consideră legitimă violența împotriva lui Macron. Mai nou, toată componenta legitimă, dar care respinge violența în stradă și jocul cu ciocnirile repetate cu jandarmii, cu simplu scop de a monopoliza titlurile de ziare, merge spre o mișcare politică proprie, anunțată pentru europarlamentare și estimate cu șanse de 12%. Însă această mișcare câștigă pe seama partidelor populiste și extremiste de stânga și de dreapta.

Aici a dus violența din stradă de la Arcul de Triumf și de pe Champs Elisees, distrugerile de magazine și vitrine, vandalizarea obiectelor stradale și bătăile repetate cu jandarmii în diferite locuri din Franța. Mișcarea a scăzut dramatic în stradă de la 282.000 de protestatari în 17 noiembrie la 32.000 sâmbăta trecută, cu 8000 în Paris – după două recorduri negative la 29 decembrie – 800 și la 5 ianuarie, 3500. Mai mult, în timp ce majoritatea protestatarilor merg cu calm și fără violență pe traseele prestabilite, mici grupuri extremiste se rup și se bat cu poliția, care utilizează tunuri cu apă și gaze lacrimogene.

Macron a înțeles lecția reformelor alerte, și a înțeles că a determinat pornirea masei de protestatari de stânga care nu trebuie să câștige tracțiune excesivă într-o Franță obișnuită cu valuri ciclice de revolte de stradă. Aceste mișcări au dus la problemele economice structurale și la excesele sindicatelor-patronate, la dominația acestora pe anumite monopoluri. Deci Macron a stopat taxele de mediu, a crescut salariul minim și a investit într-un pachet social de echilibrare, care a limitat valul de nemulțumire legitimă directă, în stradă, și l-a canalizat mai degrabă în spațiul politic. Violențele, implicarea extremelor dreaptă și stângă și politizarea extremă au ajutat la acest rezultat.

Apoi Macron a propus, marți 15 ianuarie, un dialog național pe 4 teme, derulat pe Internet și în săli de reuniune despre taxe, energie verde, reforma instituțională și cetățenia. Nu că Macron și-ar dori o schimbare de direcție în reformele macroeconomice și structurale pe care și le-a promis. Deloc. Ci doar pentru a canaliza eforturile de gestiune a nemulțumirilor publice și de cunoaștere a opiniilor în spații de dezbatere non-violente. Mai mult, susținând separarea directă a Vestelor Galbene legitime, ca bază a unei mișcări și partid de stânga – care să înlocuiască socialiștii, prăbușiți în sondaje – și mai ales diminuarea atractivității și scorurilor extremei stângi și extremei drepte populiste și naționaliste, patroni ai violențelor de stradă, și a scorurilor anunțate pentru alegerile europarlamentare.

Deci mișcarea magistrală a Franței lui Macron a fost aceea de a crea un partid de stânga relevant, care să coaguleze această mișcare de stradă, un partid care se realizează cu preponderență pe seama extremelor populiste. Noul partid nu va fi niciodată aliat cu Macron, va fi chiar oponentul său prin definiție, dar și potențiatorul său, în timp ce populismul poate păli, în urma acestui construct. Macron construiește rivalul său de stânga, un partid pro-european, în locul polilor de atracție populiști și naționaliști, de extremă dreaptă și stânga, anti-europeni și eurosceptici.

După câștigarea alegerilor în formatul neconvențional în care a făcut-o, cu mișcarea sa En Marche, Emmanuel Macron a avut refluxul reacției la această construcție tehnocratică, a tehnocratului profesionist deplin, din partea politicului francez. În lipsa decantării și anticipării la timp a amplorii mișcării Vestelor galbene, a fost nevoie de apariția violenței și de un strateg serios și cunoscător pentru a găsi dozajul favorabil între stoparea reformelor și dialog versus construct legitim al stângii și dușmanului dorit, dar pro-european, ca formula de canalizare și valorificare a energiilor din stradă, în zonă constructivă. Și asta în condițiile în care Poliția trebuia să-și dozeze la fel de fin reacțiile pentru a fi europene, dar suficient de ferme, să evite haosul și să mențină sentimentul ordinii de drept, dar fără a incita mulțimea largă, să utilizeze instrumentele de forță, dar fără a provoca marea masa pașnică a protestatarilor. Cu plusuri și minusuri, Ministrul de Interne și Poliția franceză au reușit, în mare măsură, această performanță, care a împins susținerea publică spre formule politice de stânga europeană, către dialog și nu spre violență, extreme și distrugeri.

Jocul încă se joacă. Încă nu e sigur dacă și în privința dialogului, Macron va avea știința și echilibrul, ca să nu mai spunem de flexibilitatea și cifrele economice, care să-i permită să asculte și să asume anumite doleanțe, fără a-și modifica programul și pentru a putea relansa reformele, dar lăsând în afară exact elementele conceptuale și baza pentru partidul socialist european ce se naște. Un joc extrem de fin și nuanțat al oglinzilor paralele și al potențării, chiar construcției dușmanului ideologic relevant, care dacă reușește, consacră ireversibil și omul politic Emmanuel Macron, pe lângă profesionistul, bancherul, tehnocratul și aristocratul rece și pragmatic Macron.

 

Te-ar putea interesa și: