Evenimentul Zilei > EVZ Special > În curând librăriiile vor vinde droguri „culturale”. Perfect legal!
În curând librăriiile vor vinde droguri „culturale”. Perfect legal!

În curând librăriiile vor vinde droguri „culturale”. Perfect legal!

Dacă ești fumător îți plătești viciul cu bani grei. Dacă ești alcoolic, la fel! Mersul la curve este și el un sport costisitor. Nu mai vorbim de jocurile de noroc. Acum și cititul devine prohibitiv. Cine știe, poate pentru că va fi un lux, cartea va deveni ca alcoolul în perioada prohibiției americane.

Anunțul că Parlamentul intenționează să modifice, prin lege, formatul de calcul al timbrului cultural a aprins multe minți, majoritatea adâncite într-o dizidență rădăcină comună cu moftul. Ne-am trezit că, după ce că dăm statului bani pentru că bem și fumăm, o să prestăm un leu la buget și la fiecare carte citită. Inevitabilii mamuți lânoși ai opiniei publice au ieșit, la unison, să protesteze. Pentru că anterior era un procent spinos calculat, un fel de na-ți-o ție dă-mi-o mie. Niște nimicuri. Un 2% aici, un 5% acolo, rotunjim la zecimală sub prag, rotunjim la punct peste. Cu chiu cu vai se-ajungea la un leu. Astfel că, perfid, Statul – deja antologic pentru taxele subtil introduse, cică în favoarea cetățeanului – a crescut miza.

Propunerea legislativă spune, simplu, că dacă ne punem de acord de acum taxa va fi fixă. Ca în „dați un leu pentru Ateneu”. Nimic rău, pe fond, în asta. Doar că să știm și noi unde se duc banii! Banii pe cărți, de obicei, se duc la editurile care le pun pe piață, anterior taxa de timbru se ducea la buget. Cunoscut de obicei pentru calmul patrician, Nicolae Manolescu i-a acuzat, nici mai mult nici mai puțin pe cei de la Federația Editorilor din România, care au denunțat vehement schimbarea legii, că sunt niște păcălici evazioniști. În cuvintele reputatului critic editorii „mint cu nerușinare”, și motivul pentru care refuză aplicarea taxei forfetare e că totul ar trebui plătit în avans și deci oamenii ar trebui să-și anunțe tirajele. Editorii se apără că e bicisnic să ceri bani de la început, câtă vreme e imprevizibil, într-o țară care consumă cărți cam cât șampon sau pastă de dinți – adică nu foarte mult – să anticipezi succesul unui volum publicat. Amenințarea e că, speriați de creșterea de preț  – cu 1 leu, atenție! – oamenii vor fugi ca dracul de tămâie de cultură. Adevărul, ca și dragostea pentru aproape, de obicei se află sub mijloc.

De ce nu și taxă pe tămâie și lumânări?

 

Primul reflex e să te scandalizezi. Nu de alta, dar în aceeași țară în care cartea o să fie taxată forfetar tămâia ante-menționată se vinde fără bon fiscal, ca și lumânările. În aceeași țară în care analfabetismul e un morb contagios, Statul se chinuie de niște luni de zile să rezolve problema manualelor. Și analog și digital. Și-acum, în loc să dea mai mulți bani, cere tot de la popor solidaritate? Nerușinare, nerușinare, de trei ori nerușinare! Îți vine să iei la palme oamenii care cu o mână dau miliarde de Euro pe autostrăzi fantomă în timp ce îți înfig mâna în buzunar, de cutezi să mai și citești, nu doar să muncești. În loc să faci școli, să construiești biblioteci, să oferi copiilor carte ieftină, carte pentru toți, tu vii și cerșești alte parale?

Flegma culturală a  lui Vosganian

Și totuși realitatea e un pic altfel. Realitatea e că, deja, din 2011, contribuim procentual la „emanciparea culturală” a României. Doar că, până acum, totul se ducea în aceeași văgăună unde se duc majoritatea dărilor pe care forța de muncă „albă” a țării le oferă, obedient, lună de lună zapciilor de la Centru, sub amenințarea voalată a ANAF-ului că, dacă nu ești cuminte, primești poprire pe salariu. Varianta oferită de proaspăt-scăpatul de prigoana Justiției, domnul Varujan Vosganian, spune că banii ar trebui să se ducă la Uniunea Scriitorilor. Necazul cu ideea onorabilului este că e doar o uncie ilegal să faci asta, cel puțin în Uniunea Europeană, unde găselnița Goliadkin-ilor guvernamentali e singulară. O să fie la noi ce n-a văzut Parisul, adică să iei bani de la popor și s-o dai unei asociații non-guvernamentale, fie și pentru propășirea ei! E un pic inelegant, dacă cetățeanul vrea să ajute scriitorii o face prin cumpărarea cărții, nu printr-o taxă impusă. Teoretic scriitorii vor avea de câștigat. Practic cititorii vor avea de pierdut, și majoritatea actorilor din piață sunt de acord că gestul puterii de la București de-a introduce o taxă forfetară pe cultură e, molcom spus, imbecilă, chiar de-o fi, pe undeva, profitabilă. Unde mai pui că, la fel ca majoritatea ideilor ”îndrăznețe” ale actualului Parlament, și prezenta a trecut, în decembrie, „tăcut” prin Senat – adică i-a trecut sorocul dezbaterii publice, hai bine pa! – și-apoi, fulgerător, prin Camera Deputaților. Dacă poți să fii înțelegător, pe undeva, cu parlamentarul român, al cărui nivel de emancipare culturală e, până la urmă, comparabil cu cel al chirighiței cu aripi albe, empatic nu prea poți să fii. Ziua când România se va întoarce de la filosofia disprețului și flegmei față de tot ce contează într-un stat normal, vezi sănătate, educație, cultură, lege și ordine, stă încă pe calendarul lui Sfântu’ Așteaptă!

Vămuirea consumatorului de cultură

Până la urmă, indiferent dacă se va implementa trăsnaia cu timbrul de un leu or ba, palma pe obrazul românului rămâne. Ce contează nu e neapărat piața de cărți. Ce contează e umilința la care supui nucleul dur al supraviețuirii unei nații, umilință care, deși trăim într-o țară liberă, e de inspirație talibană. Prohibiția culturală trebuie să înceteze! Tu, Stat, n-ar trebui să ceri un leu! Tu, Stat, ar trebui în vremurile pe care le trăim să dai un leu. Tu, Stat, ar trebui să asiguri copiilor acces gratuit la cărți! Ar trebui să finanțezi intrarea în Biblioteci în loc să vămuiești consumatorul de cultură. Tu, Stat, ar trebui să oferi educație, să-ți respecți, prin remunerație – da, după buget! – aurul gri, profesori, dascăli, educatori, scriitori. Asta, și numai asta, demonstrează un contract normal între Patrie și cetățenii ei, în care omul se naște liber, și are acces la înțelegerea libertăților lui fundamentale. Un stat nu e puternic dacă guvernează peste un neam de pitecantropi comatoși de cât trăscău au băut azi-noapte, și peste comunități paralizate social prin pogrom educațional.  S-au șters din nou la fund, domnii parlamentari, cu Constituția României, în veșnica scrofuloză morală în care se scaldă. Spre aducere aminte  – articolul 33, paragraful 3 – din anostul document clamează că: „Statul trebuie să asigure […] stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale!”. Aveți mărgăritare, și – din nou – le-ați dat la porci.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru