Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Un uriaș aparat de propagandă ne-a spus că Bolojan este geniul care va salva România. Sacrificiul lui, pe drumul „coletăriei”, al pachetelor de legi asumate, e prezentat ca un act eroic, greu de măsurat. Dar ce este, în fond, această „coletărie”? Un ambalaj politic, în care se îndeasă jupuiri grăbite, tăieri oarbe și decizii care sfâșie tot ce mai respiră în țara asta.
Cultura devine cost, educația devine balast
„Magicul” Bolojan și-a ales un exemplu de nivelul propriului intelect: bibliotecara care poate funcționa în două comune. Nu pentru că ar fi o soluție, ci pentru că e un simbol perfect al reducerii la absurd. Cultura devine cost, educația devine balast, omul devine cifră de buget. Între timp, România se ruinează pe zi ce trece: cea mai scumpă energie din Uniunea Europeană, sectoare economice făcute pulbere, industrii, firme private, care dispar una după alta.
Și atunci, ce își asumă Bolojan? Ce pierde în urma eșecului acestor „pachete”? Nimic. Se va întoarce liniștit la Oradea, la aplauze, la soclul său de „salvator local.” Poporul va rămâne cu datoriile, cu spitalele fără medici, cu școlile goale și cu facturile care nu mai pot fi plătite. Adevărul pe care n-are curaj să-l spună e simplu: „noi, oligarhia politică, cei care am distrus România, vă cerem acum să sărăciți, pentru ca tot noi să rămânem la putere.”
Sacrificiul nu e al lui. Este al nostru
„Coletăria” lui Bolojan nu e un sacrificiu personal, ci o redistribuire a suferinței: pachete de legi împachetate frumos, livrate cu solemnitate, dar care se sparg mereu în mâinile celor care trebuie să le trăiască.
Sacrificiul nu e al lui. Este al nostru. Al bibliotecarei care face naveta între două sate, al profesorului umilit, al muncitorului obligat să plătească facturi mai mari decât salariul. „Asumarea” e doar un cuvânt gol. În spatele lui se ascunde aceeași farsă: clasa politică își securizează puterea, iar poporul e expediat, la pachet, prin coletărial lui Bolojan, către sărăcie.
În politica românească, „îmi asum” nu este o declarație de responsabilitate. E un fel de incantație de protecție. Ca și cum ai rosti un descântec legal în fața unei greșeli majore și, prin simpla pronunțare sacramentală, vina se evaporă în aerul din platou. „Îmi asum” e noul „abracadabra” al puterii – invocă prestigiul, dar conjură consecințele.
De fapt, „îmi asum” e o formă de a îngropa problema
Un pod s-a prăbușit? Îmi asum. S-au închis spitale? Îmi asum. Au plecat medicii, profesorii, investitorii și Dumnezeu? Îmi asum. Asumarea clamată de oligarhia politice nu implică nici o demisie, nici o penalizare, nici măcar o înroșire a obrajilor. Nu. E o asumare terapeutică, stil coaching, avansat de ONG-urile sorosiste: „privesc înainte, mă prefac că învăț din greșeli, merg mai departe”.
De fapt, „îmi asum” e o formă de a îngropa problema în propria retorică, înainte ca opinia publică să apuce să o judece. E un scut lingvistic împotriva sancțiunii. Ca și cum ai spune: „Da, am dat foc casei, dar am conștiința faptului. Vedeți? Sunt responsabil. Ce mai vreți de la mine?”
În logica asta, vinovații devin bravi, iar eșecurile se transformă în demonstrații de curaj. Nu contează că un ministru a semnat o măsură care a sărăcit mii de oameni. Contează că a avut curajul să și-o asume. Adică să o rostească pe un ton solemn, eventual cu un nod în gât, și apoi să meargă la conferința de presă.
Adevărul e că „îmi asum” a devenit un substitut de demisie, o spălare de imagine, o cămașă de forță pentru adevăr. În alte țări, a-ți asuma un eșec înseamnă să te retragi. La noi, înseamnă să te afirmi. Ești bărbat, ești lider, ești omul momentului. Ai făcut praf sistemul educațional?
Bravo, ai avut curajul să-ți asumi!
Dar iată ironia: în fotbal, acolo unde băieții încă nu au consilieri de imagine și nici comunicate livrate în Word, „îmi asum” chiar costă. Recent, portarul FCSB, Tarnovanu, după ce a primit cartonaș roșu și a lăsat echipa în zece oameni, a spus: „Îmi asum.” Și și-a asumat pe bune: a ieșit de pe teren, a fost suspendat, și-a cerut iertare. Nu a dat interviuri despre cât de greu i-a fost. Nu s-a victimizat. Nu a cerut să fie înțeles.
Adică exact opusul clasei politice. Acolo unde, de regulă, „îmi asum” înseamnă: voi suferiți, eu continui. Poate, într-o zi, cineva va scrie o teză de doctorat cu titlul „De la căință la coaching: metamorfoza asumării în post-tranziția românească”.
Până atunci, fiecare politician își va învăța lecția: nu trebuie să fii competent, ci doar sonor. Nu trebuie să răspunzi, ci doar să recunoști cu stil. Nu trebuie să pleci — trebuie să te filmezi spunând că rămâi. Pentru că ”ți-ai asumat”. Iar poporul, cu mâinile în buzunar și tensiunea la 16, va ofta și va spune: „Ei, măcar și-a asumat. Ce să mai...”
Totuși, există și marea ”relizare” a unei astfel de asumări. Anume, o revelație în stil Bolojan: faptul că pacienții pot turna pe un site pe medicii care le salvează viețile - oricum, pustii… Ni se spunea, copii fiind, că pârâciosul e rușinea grupului.
Dar acum pârâtul e decorat. E chemat în consilii consultative. Ține discursuri. Scrie editoriale. Dă interviuri despre curaj și despre etică antreprenorială.
Căci n-a fost delator — a fost "vizionar retrospectiv". Nu mai trăim într-o lume a rușinii. Ci într-una a reconstrucției narative. Fapta nu contează, doar povestea despre ea.
Și dacă povestea e bine spusă, cu nod în gât și invocarea patriei, atunci publicul aplaudă. Poate într-o zi, femeia de la finanțe, cea din cazul mizeriei umane Atanasiu va spune și ea: „îmi asum.” Dar n-o va asculta nimeni. Pentru că n-a avut branding. N-a avut microfon. Doar o viață, pe care, la un moment dat, a încrucișat-o cu a unui om care dă și, mai târziu, denunță.
Poate într-o zi, pacientul salvat de la moarte de un medic care îl îndrumă spre o clinică mai bună va spune:”îmi asum că l-am turnat pe cel care mi-a salvat viața”. Dar nu va mai folosi la nimic. Noi vom privi din nou medici arestați pentru că un pacient a scris o delațiune și vom rămâne cu întrebarea: ”de câte ori poți călca peste cineva, pentru a părea tu mai curat?”
