Sursa foto: arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Trăim, se pare, într-o lume împărțită clar între cei care „cercetează”, cei care „explică” și noi, ceilalți, condamnați să așteptăm, cu o umilință aproape metafizică, rezultatul cercetărilor și binefacerea explicațiilor lor.
Deschizi televizorul și te întâmpină, în promo-urile tot mai lungi, invariabil, aceeași promisiune solemnă: noi cercetăm, noi vă explicăm, dezvăluim, vă explicăm pentru ca VOI să înțelegeți. O întreagă industrie a revelației, o procesiune de inițiați care coboară zilnic printre muritori pentru a le traduce lumea. Ca și cum realitatea ar fi devenit o proprietate privată, iar accesul la înțelegerea ei s-ar face exclusiv prin bunăvoința celor care dețin, cine știe prin ce miracol, cheile adevărului.
Nu mai contează vârsta, educația, experiența, bibliotecile citite, inteligența sau discernământul celui din fața ecranului. Toate sunt anulate prin simpla apariție a unui ins care anunță că urmează să ne explice. Se presupune, din capul locului, că noi nu știm. Că nu putem ști. Că undeva, într-un sanctuar inaccesibil inteligenței noastre, s-au desfășurat cercetări misterioase, s-au descoperit adevăruri interzise și s-au adunat informații la care numai acești preoți ai evidenței au avut acces. Iar acum, dintr-un nemărginit sentiment de generozitate intelectuală, ni le împărtășesc.
Nu mă deranjează explicația. Mă irită obscenitatea superiorității pe care o presupune. Această transformare a cunoașterii într-un privilegiu și a publicului într-o populație de analfabeți existențiali, incapabili să înțeleagă lumea fără subtitrarea permanentă a propriilor vieți.
Există, totuși, un paradox profund borgesian. Cei care cercetează cu adevărat descoperă, de regulă, cât de puțin știu. Dar, cei care pretind că explică totul par să nu fie chinuiți niciodată de asemenea îndoieli. Primii se confruntă cu infinitul necunoscutului. Ceilalți îl rezolvă între două calupuri publicitare. Cu ”invitați de marcă: de obicei profesori universitari făcuți pe granturi, fără operă.
Îmi amintesc acea extraordinară imagine din George Herbert, - „thy rope of sands”, pe care Borges o așază drept epigraf la ”Cartea de nisip”. ”Frânghia de nisip”. Imposibila încercare de a da consistență lucrurilor care, prin însăși natura lor, ne scapă printre degete. Cred că întreaga noastră existență intelectuală nu este decât această încercare nesfârșită de a împleti o frânghie din nisipul cunoașterii. Cu deosebirea că unii sunt suficient de inteligenți pentru a înțelege imposibilitatea gestului, în vreme ce alții și-au făcut din el o profesie, o tribună și, mai ales, o formă de autoritate.
Aceștia din urmă s-au îndrăgostit atât de profund de propriile explicații, încât au încetat demult să mai simtă nevoia de a înțelege ceva. Își contemplă frânghia cu solemnitatea celor care au dezlegat misterul universului și ne invită, cu o condescendență infinită, să ne agățăm existența de ea.
Dacă îndrăznești să le spui că frânghia lor este făcută din nisip, s-ar putea să descoperi că sunt perfect capabili să te spânzure cu ea…
E straniu cum un cuvânt poate dispărea aproape fără zgomot, ca o specie care se stinge nu printr-un cataclism spectaculos, ci printr-o uzură lentă, până când, într-o zi, observi că nu-l mai auzi nicăieri. „A căuta” pare să fi avut acest destin: nu mai e suficient, nu mai e destul de strălucitor, nu mai produce impresia de mișcare mare, de aventură, de relevanță. În locul lui au apărut „explorarea” și „investigația”, cuvinte cu halate imaginare, cu lanterne frontale, cu grafice invizibile și cu o solemnitate ușor comică, ca și cum fiecare gest banal al minții ar trebui să arate ca o misiune științifică.
Copilul nu mai caută o jucărie pierdută sub pat. El „explorează mediul camerei”. Nu mai întreabă unde este pisica. El „investighează dispariția felinei”. Adultul nu mai vrea să afle de ce se simte rău într-o dimineață. El „analizează starea emoțională în context existențial”. Totul sună mai mare, mai serios, mai important, și cred că tocmai aici se ascunde problema: ne e rușine de simplitate. ”A căuta” este un verb mic și aproape rușinos de uman. Implică nesiguranță. Recunoaște că nu știi. Spune, fără protecție, că îți lipsește ceva și că habar n-ai exact unde se află. Explorarea și investigarea, în schimb, vin la pachet cu iluzia controlului. Exploratorul pare că știe ce face, chiar și atunci când nu știe. Investigatorul pare că are un plan, chiar și atunci când bâjbâie.
În trecut, oamenii căutau. Căutau un sens, căutau un rost, căutau o explicație, căutau o alinare. Uneori găseau, alteori nu, dar gestul în sine era suficient de modest încât să nu devină spectacol. Astăzi, aproape orice nelămurire trebuie să fie îmbrăcată într-un costum profesional. Nu mai ai voie să fii doar un om care se întreabă. Trebuie să fii un „căutător avansat de adevăr personal”.
Există ceva profund intim în a căuta. E un gest care se întâmplă adesea în tăcere. Nu are nevoie de public. Nu are nevoie de hashtag. Nimeni nu simte nevoia să anunțe: „Astăzi caut sensul vieții.” Ar suna ridicol. În schimb, „explorez sensul vieții” sună ca un proiect cu finanțare. Această schimbare de limbaj trădează o frică mai adâncă: frica de a părea fragili. Pentru că omul care caută recunoaște că îi lipsește ceva. Omul care explorează pare deja pe drum, pare competent, pare în control. Și într-o lume obsedată de competență afișată, fragilitatea e aproape indecentă.
Cunoașterea adevărată nu începe cu explorări grandioase. Începe cu o întrebare mică, uneori stângace. Cu un „de ce” spus pe jumătate. Cu o senzație vagă că ceva nu se potrivește. Începe cu un om care caută, nu cu un personaj care joacă rolul celui care explorează. Ar merita să ne întoarcem, din când în când, la acest verb modest. Să ne permitem să spunem: caut. Nu știu exact ce. Nu știu unde. Nu știu dacă voi găsi. Dar caut. Și e clar că tocmai în această lipsă de garanții stă forma cea mai sinceră de demnitate umană.
Recomandările noastre
