Povestea asta e despre un domn primar și amanta lui, vânați de un denunțător scârbit, cu conștiința oscilantă. Domn’ primar câștigase cu multă trudă și risipă mandatul. Un nesperat 53% îl sleise financiar și îl îndatorase peste măsură.

Promisese în toate părțile, jurase pe vârful peniței că va semna contracte pentru recompensarea domnilor generoși ce-i susținuseră campania. Uneori, în miez de noapte, îl cam trezeau vise negre și numai gândul la Elena și la dragostea ei îl aduceau pe linia de plutire.

Elena crescuse o dată cu primul mandat. O avansase fără să stea pe gânduri, de la lipitoare de afișe la lipitoare de buze și alte locuri anatomice de interes. Pe scurt, era secretară, autointulată consilier personal al primarului.

Fața de păpușă și tocurile înalte o salvau de fiecare dată când o dădea în bară cu cafeaua sau când mânca litere de la primele cuvinte ale unei banale adrese.

– Șefu’, eu nu-s automat de cafea sau robot. Mama m-a născut cu alte scopuri.

Primarul i-a dat dreptate: Asta nu-i muncă pentru tine, Eleno, că ne otrăvești sau ne bagi la pârnaie. Nu mai bine te muți tu în biroul meu, așa, de probă? Să vedem pentru ce te-a născut mă-ta.

– Vreau biroul separat și plăcuță cu numele meu. Și cărți de vizită cu stemă.

– Facem, facem, tot ce dorești. Da eu ce primesc? Că mă cam ignori de la o vreme și nu prea îmi place. Uite, sunt plin de coșuri. Râdea frizerița de mine azi dimineață : Domn’ primar, v-a ieșit dragostea pe față. Stați prost cu iubitul ?

– Ești un zgârcit, ți-am zis că vreau și eu epilare definitivă, se plân gea Elena. Mă duc ca toate săracele să mă smulgă alea cu ceară. Domnu’ secretar s-a oferit să mă îngrijească, dacă tu nu mai poți.

– Elenuța mea, mă omori! Sunt în campanie și m-au rupt ăștia de bani. S-au deșteptat nespălații, nu mai vor pixuri si bere. Cer și bani. Am ajuns să mă milogesc la cămătari. Ai și tu răbdare să mă aleagă și mă pun eu pe picoare. Piele de bebeluș îți fac!

Elena nu și nu. Parcă o mânca părul de pe picioare și nu mai înceta cu amenințările. Ei, ei, ce te faci, domn’ primar? Pielea Elenei cerea epilări definitive, gura alegătorilor cerea mâncare. Cum să-i împarți, cum să-i mulțumești?

A pus mâna pe telefon : – Alo, Victore, te aștept la mine în 45 de minute.

Victor era un fost paznic de benzinărie, cu aspirații de mare antreprenor. Devenise un personaj important pentru comunitate, fiind responsabil cu fugărirea rozătoarelor nedorite, a țânțarilor aducători de molime și a gândacilor puturoși urât mirositori. Am spus fugărirea, pentru că apa de ploaie pe care domnul Victor o împrăștia pe bani mulți, nu omora nici măcar o muscă strivită.

Dar contractele de deratizare dublate de acte adiționale semnate pe muchia codului penal, îl ajutaseră pe domn’ primar să-și mai pună două etaje la casă și să-i ofere Elenei o viață bună, chiar dacă nu se epilase încă definitiv.

– Am nevoie de 20.000 până deseară.

– De ce?

– De aia. De când îmi ceri socoteală? Eu te-am întrebat vreodată de ce orașul e plin de țânțari și șobolani?

– De euro sau de lei, voiam să zic. Se apără domnul Victor.

– De yeni japonezi, dobitocule! Ce dracu să fac cu 20.000 de lei? S-o scot pe Elena la o pizza?

– Știți, momentan stau prost cu cash-ul. Nu știu dacă mă descurc.

– Ce-avem noi aici? Un contract care expiră anul ăsta, cumva? Fă bine și adu-i în trei ore.

Victor a ieșit buimac din biroul primarului. Era sătul, scârbit și hotărât să se răzbune. Dar cum ? Și tot gândind, i-a venit în minte o idee : o să ceară bani de la procurori. Bani cu mită. Bani care deschid gratiile pușcăriei.

N-a fost greu să-i convingă pe anchetatori. A primit cei 20.000 de euro și în mai puțin de două ore avea în minte scenariul flagrantului. Tot ce avea de făcut era să-i vâre pe gât primarului și să spună cuvintele cheie care îi alertau pe procurori că e momentul să spargă uși.

– Alo, domn’ primar, am ăia. Unde vă găsesc?

– Bă, ești prost? Cum vorbești? Sunt la birou, te aștept să depui cererea.

Primarul tocmai se certase cu Elena care îl amenința cu părăsirea. Când l-a văzut pe Victor, aproape că s-a năpustit asupra lui:

– Paștele mă-tii de dobitoc! De ce spui rahaturi la telefon?

Victor i-a arătat plicul și a dat să rostească propoziția convenită cu procurorul. Anticamera era plină, iar primarul avea chef să îi tragă vreo două. Cu un pumn după ceafă, care i-a înghețat vorbele în gură, i-a făcut semn lui Victor să pună banii pe masă. După care l-a scos aproape cu forța din birou și l-a împins în camera Elenei, hotarât să-l bată.

– Elena, ieși afară. Du-te la mine în birou, că am treabă aici.

Victor era îngrozit. Dăduse plicul fără să spună nimic. Banii zăceau pe masa primarului fără nicio supraveghere. Dacă îi lua cineva?

– Am adus 20.000 de euro, așa cum ne-am înțeles. Asta era formula, dar spusă prea târziu avea să stârnească haos.

– Ce 20.000, nemernicule? Ce înțelegere? Vrei să îmi faci probleme? Ia dezbracă-te să te verific, că te omor!

Victor tremura. Poliția a intrat în biroul primarului sperând la un flagrant. Când colo, surpriză! Nici urmă de infractor. Denuțătorul lipsea și el. Banii intraseră în pământ.

A început agitația. Ușile toate trosneau sub greutatea legii și a oamenilor ei care îl căutau cu disperare pe primarul șpăgar.

L-au găsit într-un final în biroul Elenei.Cu mâinile curate, senin și fără griji. Discuta cu Victor care tremura și tăcea.

– Banii, unde sunt banii? Urlau anchetatorii.

– Ce bani, domnii mei? Nu știu nimic.

– Sunt pe biroul lui. A răspuns Victor. În timpul ăsta Elena….

Și-a părăsit nervoasă biroul, alungată de vorbele primarului. După ce că nu-i dădea bani o mai și umilea de față cu țăranul de Victor. Și, înveninată de gândul despărțirii, a dat peste plicul cu bani. Gândind că-s pentru ea, i-a vârât în poșetă, părăsind clădirea. Plicul părea gros. Era fericită.

La fel și domn’ primar văzând că banii erau de negăsit. Cu toate astea, a fost luat pe sus și dus la parchet pentru cercetări.

– Vă ia mama dracu dacă nu găsiți banii. Amenința procurorul.

S-a făcut o listă cu persoanele care intraseră și ieșiseră din biroul primarului. Suspectul principal era Elena.

Au găsit-o cu picioarele desfăcute, urlând de durerea provocată de lumina laserului ce-i epila definitiv locuri ascunse.

Nu știa nimic, nu luase niciun ban. Și totuși, câteva cuvinte au fost de ajuns să-i dea amețeli: complicitate, mită, abuz în serviciu.

– Auzi, nemernicul, m-a trimis să mă epilez din banii procurorilor….