Scenă/ Sursa foto Pixabay
Din cuprinsul articolului
A cunoscut sărăcia, foame, frigul, dar talentul a ajutat-o să devină una dintre cele mai iubite artiste ale lumii. Dalida a fost o femeie superbă, cu o carieră absolut excepţională, însă viaţa celei care a întruchipat eleganța și rafinamentul a fost marcată şi de prea dese momente de nefericire, de drame cutremurătoare, iar destinul său a fost unul tragic.
Dalida, Iolanda Cristina Gigliotti, pe numele ei la naştere, s-a născut pe 17 ianuarie 1933, la Cairo, în Egipt, fiind fiica unei familii de artişti imigranţi italieni, tatăl său fiind prim-violonist la operă și, mai apoi, militar de carieră, iar mama sa fiind o rafinată croitoreasă.
Iolanda a crescut alături de fraţii săi Orlando şi Bruno, cel mai mic dintre copiii familiei, care va deveni un celebru impresar, care a lucrat cu mari vedete ale vremii – printre care Dalida, sora lui, sau Hélêne Ségara. Copilăria sa a fost marcată de o gravă miopie şi de un uşor strabism, iar mai târziu, de despărţirea de tatăl său, care a fost deportat în deşert, în cel de-Al Doilea Război Mondial. Micuța era o fire retrasă și singuratică şi își spunea mereu că este “rățușca cea urâtă”.
A urmat reîntoarcerea tatălui său din suferinţă, apoi moartea neaşteptată a acestuia, şi preluarea rolului de cap de familie de către fratele mai mare.
În acest timp, copila ce purtase ochelari mari, oarecum inestetici, crescuse, devenind o adolescentă cu forme bine conturate, din ce în ce mai frivolă, de o senzualitate aparte.
Primele apariții și numele de scenă Dalila
Se prezintă la concursul Miss Ondine şi este aleasă printre finaliste, iar poza sa în bikini, apărută pe prima pagină a unui ziar, avea să stârnească mânia familiei. Nu şi pe cea a fratelui ei mai mic, Bruno, care avea să o înţeleagă şi să o sprijine puternic în întreaga ei carieră.
Sursa foto: Wikipedia
Are câteva apariţii sporadice în filme egiptene, perioadă în care primeşte numele de scenă “Dalila”.
Tânăra Iolanda face o pasiune pentru starurile vremii – Rita Hayworth şi Ava Gardner – ale căror pelicule le vizionează de nenumărate ori.
În paralel cu participarea la cursuri de stenodactilografie, ea este angajată pentru prezentarea unor colecţii de modă, iar în anul 1954, obţine titlul de Miss Egipt, moment care o va aduce în prim-planul atenţiei jurnaliştilor de profil din întreaga lume.
Talentul său a fost descoperit de un cineast francez, pe nume Marc de Gastyne, care îi convinge familia să îi permită să zboare la Paris, centrul mondial al modei, dar şi al pericolelor pervertirii tinerelor talente.
Vecina lui Alain Delon
În iarna anului 1954, Iolanda ajunge la Paris, însă promisiunile de-acasă aveau să se infirme, una câte una: impresarul care o preluase îi asigura doar un minim de supravieţuire, locuieşte într-o cameră de servitoare, iar contactele cu lumea artistică îi sunt practic refuzate, singurul ei prieten fiind un chipeș vecin de la etajul opt, pe nume Alain Delon, viitorul mare star al cinema-ului francez și universal.
Alain Delon Sursa foto: X
Era pentru prima dată când afla, cu adevărat ce înseamnă frigul, foamea și sacrificiul. În acest timp, familia ei era informată că locuieşte lângă Champs-Elysées, că are contacte intense cu lumea cinematografiei.
Totuşi, tânăra nu avea să dispere, ba chiar se străduieşte să îşi îngrijească şi să-şi cultive vocea, iar după primul an de la sosirea la Paris, începe să interpreteze melodii ale lui Aznavour, apoi ale lui Juliette Greco – cea care avea să-i servescă drept model –, fiind angajată într-un cabaret foarte bine cotat, pe nume Villa d’Este.
Norocul ei avea să îi surâdă într-o zi de aprilie a anului 1956, când la Villa d’Este se aflau în auditoriu Bruno Coquatrix, director la Olympia, Eddie Barclay, întemeietorul casei de discuri omonime, şi Lucien Morisse, şeful de la Europe 1, aflaţi într-un parteneriat menit să descopere şi să lanseze tinere talente. După ce au studiat prestaţia tinerei superbe, cu privirea fermecătoare, cei trei îi propun o colaborare imediată, fără să desluşească pe deplin dacă talentul ei fantastic sau frumuseţea ei răpitoare îi subjugaseră pe loc.
„Vocea secolului”
Avându-i pe cei trei drept sprijin, cea rebotezată Dalida interpretează cântece cu inflexiuni orientale, participă la mai multe turnee în perioada 1956-1957, iar la scurtă vreme, şeful de la Europe 1, un bărbat tandru şi melancolic până la depresie, îi găseşte tinerei o locuinţă pe Rue d’Ankara, în arondismentul XVI al Parisului, îşi părăseşte soţia şi copiii şi se mută alături de Dalida, asigurându-i acesteia o viaţă cu ştaif, pe care ea nu ar fi îndrăznit nici măcar să o viseze pentru o clipă.
Artista cunoaşte un succes imens, întreaga Europă o idolatrizează, ea ajungând una dintre puţinele artiste de pe continent care este capabilă să interpreteze partituri aproape în orice limbă – cariera sa excepțională înregistrând ulterior melodii interpretate în nu mai puțin de 10 limbi de circulație internațională.
În Egipt este denumită “vocea secolului”, jurnaliştii de profil europeni îi adresează cronici din cele mai măgulitoare, începe să intre în topurile muzicale europene, iar primele şlagăre nu întârzie să apară: “Le jour ou la pluie viendra”/ „Ziua în care va veni ploaia” şi „Les gitans”/”Ţiganii” devin partituri care aveau să rămână nemuritoare.
„Les enfants du Piree”
În anul 1960, la vârsta de 27 de ani, Dalida ajunge cu „Les enfants du Piree”/”Copiii din Pireu” în fruntea topului de vânzări, cunoaşte un moment de o celebritate epocală, însă trece şi prin primele momente de derută din viaţa ei: este copleşită de succes, este răsfăţată ca nimeni alta, însă constată că viaţa ei este lipsită de fantezie, de necesarele momente simple, de liniște, de intimitate.
La 8 aprilie 1961, se mărită cu Lucien Morisse, după dese amânări, cei doi organizând o ceremonie extrem de fastuoasă, în prezenţa familiei ei, venită special din Egipt pentru acest moment.
În septembrie 1961, în cadrul unui turneu la Cannes, îl întâlneşte pe Jan Sobiesky, un superb pictor polonez, plin de şarm delicat, care o cucereşte pe loc şi o va face să trăiască, pentru o vreme, între pasiunea înflăcărată şi recunoştinţa faţă de cel ce a sprijinit-o decisiv în viaţă şi carieră.
„Ciao amore, ciao”
În august 1966, Dalida cunoaşte cu adevărat ce înseamnă „dragostea la prima vedere”: la Roma, într-un bar oarecare, îl cunoaşte Luigi Tenco, muzicant şi cântăreţ, cu cinci ani mai tânăr decât ea. Dalida vede în el un bărbat complex, provocator, însă, potrivit presei din vremea rspectivă, el era doar un anarhist, ce va demonstra o sexualitate dezlănţuită, un om anti-sistem, un individ plin de contradicţii şi un caracter autodistructiv. Cei doi amorezi interpretează, în duet, în ianuarie 1967, melodia “Ciao amore, ciao”, la festivalul de la San Remo, în public aflându-se Lucien Merisse, alături de mai toţi prietenii artistei.
La întoarcerea la hotel, Dalida găseşte trupul iubitului într-o baltă de sânge, în cameră, iar ancheta ulterioară a concluzionat că el s-a împuşcat mortal. Puţini aveau să înțeleagă cât de cutremurător a fost momentul pentru artistă.
La nici o lună distanță, încearcă şi ea să se sinucidă, pe când se afla la Hotelul Prince-de-Galles, un loc favorit al lui Luigi, de la Paris. Din fericire este descoperită la timp, şi, după cinci zile de comă, îşi revine surprinzător, ulterior ea afirmând: „Am hotărât să trăiesc, cu atât mai mult, cu cât el a murit“.
„Gloria este inutilă”
Au urmat alţi ani de glorie pentru artistă, însă, pe dinăuntru, melancolia, dusă până la depresie, o încorseta iremediabil. Amintirea iubitului ei continua să o macine şi consolarea ei sentimentală vine de la un alt tânăr italian, în vârstă de 22 de ani, nu întâmplător, admirator al lui Luigi Tenco. Artista rămâne gravidă şi, fără a cere sfatul nimănui, apelează la doctori pentru a o scăpa de sarcină, considerând, probabil, că la 34 de ani, mai are timp suficient să devină mamă.
Pe fondul problemelor deja grave de ordin sufletesc, avortul vine parcă să adauge o povară suplimentară în viaţa artistei, iar la începutul anilor ‘70, ea trece printr-o perioadă de „prefacere”, care i se datorează profesorului ei de filosofie budistă – şi amant al ei, un bărbat însurat care nu-şi va părăsi niciodată soţia, dar nici n-o va amăgi vreodată pe Dalida în această privinţă -, perioadă în care descoperă operele lui Freud şi Jung, sau ashramurile indiene, şi din care concluzionează că, în fapt, „gloria este inutilă”.
În anul 1970, alături de fratele ei Orlando – nu se cunoaște de ce, fratele ei Bruno a preluat numele fratelui lor mai mare –, care o manageria, întemeiază o casă de discuri, însă în aceeaşi perioadă, fostul ei soţ, rămas mai apoi confident, Lucien Morisse, se sinucide, la rându-i.
Ultimii ani
Ca întotdeauna, la scurtă vreme după o dramă, apare în viaţa ei o nouă provocare, numită de data aceasta Richard Chamfray, conte de Saint-Germain, un om extrem de superficial şi inconsecvent, un chefliu şi un infidel prin natura lui, cum altfel decât mai tânăr decât ea – cu mai mult de şapte ani.
Cariera ei muzicală cunoaşte noi succese, precum „Il venait d’avoir 18 ans”/”Tocmai împlinea 18 ani”, „Paroles, paroles”/”Vorbe, vorbe” (1973) – interpretă în duet cu genialul Alain Delon, fostul ei vecin de bloc din anii de început -, sau „Gigi, l’amoroso” (1974).
Începând cu anul 1977, Dalida parcurge perioada de maximă consacrare, care a însemnat, printre altele, remarcabilul concert de revenire în Egipt, cu piesa „Salma ya salama”, sala plină şi aprecieri unanime la Carnegie Hall, în SUA, sau show-ul în stil american în faţa a 5000 de spectatori entuziaşti de la Palatul Sporturilor din Paris.
Este şi perioada în care Dalida devine obsedată de siluetă, trece printr-o operaţie de fibrom – care nu-i va mai permite să spere la o sarcină –, şi, pe ansamblu, îi revine obsesiv ideea că sfârşitul (carierei sale) e iminent.
În anul 1981, strabismul care o supărase în copilărie revine în forţă, în contextul în care artista simte că nu mai are puterea de-a ţine pasul cu toate spectacolele, finalizate prin epuizare şi printr-o recuperare din ce în ce mai anevoioasă.
Ba mai mult, tot atunci, Richard Chamfray, bărbatul apropiat din viaţa ei, este măcinat de implicarea sa într-o altercație cu focuri de armă soldate cu invaliditatea unei persoane și se sinucide. Efectul asupra artistei a fost o depresie accentuată, tratată cu foarte multe pastile, care și-a pus puternic amprenta și asupra carierei sale artistice, care va mai consemna doar câteva înregistrări realizate fără nicio convingere.
Izolarea și sfârșitul tragic
Deși puterile și motivația încep să o părăsească, publicul o cere mai mult ca oricând pe scenă. Este curtată de cei mai mari designeri ai vremii, de parfumieri celebri și cele mai mari branduri cosmetice, pentru a-și asocia imaginea fenomenală cu produsele lor, însă refuză sistematic orice fel de ofertă, oricât de avantajoasă financiar.
Nimic din faima trăită cândva nu mai avea darul să îi anime pe mai departe existența, poate doar câinele ei credincios, care suferea, alături de ea, în tăcere…
La 2 mai 1987, într-zi de sâmbătă, admiratorii marii artiste au primit o veste care i-a înmărmurit: Dalida s-a sinucis, la doar 54 de ani, într-o goană de neoprit spre moarte care începuse cu mult, mult timp în urmă.
Demonii supremei renunțări biruiseră, deși ea supravieţuise cumva unor iubiri prea des încheiate cu sinucideri, singura explicație a gestului ei tragic rămânând consemnată într-o scrisoare de adio: „Viaţa mi-e insuportabilă. Iertaţi-mă.”
Marea artistă a fost găsită fără viață, răpusă de o doză fatală de barbiturice, întinsă în pat, îmbrăcată într-o pijama de un alb imaculat, cu părul ei fascinant despletit, întocmai ca o prințesă. Acea prințesă care a încântat, ca nimeni alta, pe scenă, care a vândut, în întreaga lume, nu mai puțin de 85 de milioane de albume, cu o carieră de 30 de ani, încununată prin 71 de discuri de aur și 5 de platină primite, i-au fost acordate numeroase premii și distincții oferite de președinți, magnați de presă și oameni importanți din industria muzicală mondială, peste 60 la număr, fiind prima personalitate artistică onorată cu un disc de diamant.
