Europa obosită în pragul distrugerii. Între „oamenii de loc” și „oamenii de aeroport”

Am rămas interzis câteva minute privind prezentarea unui volum de Peter Handke- laureat al Nobelului pentru literatură. Nu atât titlul – ”Gânduri despre oboseală” –, cât felul în care editorul rezumă cartea. Handke nu vorbește despre oboseală ca despre o simplă epuizare a trupului, ci ca despre o experiență care străbate toate formele existenței: iubirea, prietenia, cultura, politica. Există, spune el, o oboseală distructivă, dar și una renăscătoare. O oboseală care sfârșește prin a-l risipi pe om și alta care îl obligă să se întâlnească din nou cu sine. Iar eseul care deschide volumul, ”Gânduri despre ziua reușită”, pare să sugereze că o viață împlinită nu este altceva decât înlănțuirea unor zile trăite cu sens.

Citind aceste rânduri, mi-am dat seama că întrebarea lui Handke poate fi mutată, fără niciun efort, de la individ la civilizație. Dacă oamenii obosesc, nu obosesc oare și popoarele? Nu obosesc culturile? Nu obosesc imperiile? Nu obosește, în cele din urmă, chiar Europa?

La reuniunea NATO președintele Trump a spus un adevăr crunt: ”Europa nu mai este cea de acum 20 de ani!”

Vă amintiți, desigur, avertismentul lui Donald Trump privind revenirea comunismului. Mulți l-au tratat ca pe încă o exagerare electorală. Dar poate că problema nu este dacă a folosit cuvântul potrivit, ci dacă nu cumva a intuit starea de spirit a Occidentului. Ideologiile totalitare nu se întorc doar pentru că sunt bine organizate. Ele se întorc atunci când întâlnesc societăți obosite.

Nu cred că Europa traversează oboseala fertilă despre care scrie Handke, aceea din care omul renaște. Mai degrabă trăiește oboseala unei civilizații care nu mai găsește energia de a-și apăra propriile adevăruri. A obosit să vorbească despre rădăcinile ei, despre creștinism, despre libertate, despre națiuni, despre familie, despre merit. A obosit până și să creadă că acestea merită apărate. Iar când o cultură obosește astfel, apare inevitabil cineva care îi propune să renunțe la povara libertății în schimbul confortului unei noi egalități.

Comunismul de astăzi nu mai seamănă cu cel de acum cincizeci de ani. Nu mai are nevoie de gulag, nici de portretele lui Lenin în fiecare instituție. El se strecoară prin limbaj, prin universități, prin vinovăția colectivă, prin convingerea că trecutul trebuie șters și omul reinventat. Și tocmai fiindcă Europa este obosită, aproape că nu mai observă această revenire. O primește cu politețe, o declară progres și îi oferă chiar argumente morale.

Adevărata dramă nu este renașterea neomarxismului. Adevărata dramă este că el găsește o Europă prea istovită pentru a mai opune rezistență. O Europă care nu mai luptă pentru ceea ce este, fiindcă nu mai știe foarte bine ce este.

Handke vorbește despre oboseala omului. Eu mă tem de oboseala continentelor. Pentru că un om obosit poate dormi și se poate trezi dimineața. Dar o civilizație care adoarme în propria ei oboseală riscă să se trezească într-o lume pe care nu o mai recunoaște.

Pete Hegseth, șeful Pentagonului susține că Europa se confruntă cu o criză de identitate: ”Fiți inteligenți ori veți fi invadați”!, atrage el atenția…

Secretarul american al Apărării a stârnit multe comentarii și controverse după discursul susținut pe 6 iunie în Normandia, la ceremonia care a marcat 82 de ani de la Debarcarea aliaților din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Întâmplarea a făcut ca în timp ce apărea această știre eu să mă fi aflat în fața televizorului urmărind unul dintre cele mai bune seriale de pe Discovery

 ”Great Continental Railway Journeys”,  în care un domn, Portillo,  călătorește prin Europa cu o ediție din 1913 a ghidului lui George Bradshaw, comparând lumea de dinaintea Marelui Război cu cea de astăzi.

Michael Portillo nu este doar un prezentator TV. A fost una dintre figurile importante ale Partidului Conservator britanic, ministru al transporturilor și apoi, mai ales, Secretar al Apărării al Regatului Unit între 1995 și 1997, în guvernul lui John Major. După retragerea din politică a devenit comentator și realizator de documentare.

Iar Bradshaw's Continental Railway Guide nu era un simplu mers al trenurilor. Era o adevărată enciclopedie a Europei: peste o mie de pagini cu orare, hărți, hoteluri, restaurante, descrieri de orașe și recomandări pentru călători. Ediția din 1913 avea să fie ultima mare fotografie a Europei înainte ca Primul Război Mondial să spulbere acea lume.

Fost ministru al apărării al Marii Britanii, conservator elegant, cu aerul unui profesor care și-a pierdut catedra și a descoperit că lumea este mai interesantă decât politica, Portillo străbate Europa ținând în mână un volum masiv: Bradshaw's Continental Railway Guide, ediția din 1913.

La prima vedere, pare doar un artificiu de televiziune. Un englez urcă în trenuri, coboară în gări și verifică dacă mai există hotelurile, piețele și monumentele descrise acum mai bine de o sută de ani. Dar pe măsură ce episoadele se succed, înțelegi că nu este vorba despre căi ferate. Este vorba despre un continent care se privește în oglindă.

Ghidul lui Bradshaw a apărut într-o Europă care se credea nemuritoare. Imperiile încă existau. Frontierele păreau stabile. Burghezia era convinsă că progresul va continua la nesfârșit. Trenurile uneau capitalele continentului asemenea arterelor unui organism sănătos. Din Lisabona până la Constantinopol și din Paris până la Sankt Petersburg, călătorul avea sentimentul că traversează o singură civilizație, exprimată în limbi diferite.

Privind documentarele lui Portillo, mediocrul din mine nu a fost impresionat de dispariția unor hoteluri sau de transformarea unor gări. Istoria schimbă inevitabil decorurile. M-a impresionat altceva. Senzația că Europa de atunci, cu toate defectele ei, avea o conștiință de sine pe care Europa de astăzi pare să o fi pierdut.

Orașele descrise de Bradshaw erau diferite unele de altele până la exasperare. Astăzi sunt mai curate, mai prospere și mai eficiente. Dar sunt și mai asemănătoare. Același mobilier urban, aceleași vitrine, aceleași aeroporturi, aceleași cafenele, aceeași limbă administrativă a prezentului. Călătorul modern se rătăcește mai greu. În schimb, descoperă frumosul mai rar.

De aceea documentarul produce o melancolie pe care autorii lui nu și-au propus-o. Portillo caută urmele unei lumi dispărute, iar noi descoperim urmele unei oboseli. Europa nu seamănă cu un imperiu în ruină. Ruinele au măreție. Europa seamănă mai degrabă cu un om foarte bătrân care încă se îmbracă impecabil, încă vorbește elegant și încă își amintește toate datele importante ale vieții sale, dar care nu mai știe exact pentru ce se trezește dimineața.

Avem instituții mai puternice decât oricând. Avem bogăție, tehnologie și confort. Avem trenuri care circulă mai repede decât și-ar fi putut imagina George Bradshaw. Dar uneori ai impresia că organismul care folosește toate acestea și-a pierdut centrul vital.

Privesc afirmația lui Samuel P. Huntington care spune că Europa se termina la Carpati, cu o anumită suspiciune. Nu pentru că ar fi neapărat falsă, ci pentru că marile hărți intelectuale au întotdeauna ceva din cruzimea unei hărți militare: trasează linii clare acolo unde oamenii au trăit secole întregi în amestecuri, nuanțe și suprapuneri.

Huntington spune că Europa s-ar termina pe creasta Carpaților. Dincolo de ea începe altceva. O altă civilizație, o altă memorie, o altă lume.

M-am uitat pe hartă și am zâmbit. Pentru că eu cunosc Carpații. I-am traversat de sute de ori. Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd, la coborârea unui pas, indicatorul care să anunțe sfârșitul Europei.

Și totuși, după ce zâmbetul trece, rămâne un gând neliniștitor. Huntington nu vorbea despre munți, ci despre oameni.

În limbajul lui rece de profesor american, încerca să spună că există încă oameni ai câmpiilor centrale europene și oameni ai frontierelor răsăritene. Că între Praga și București nu este doar o diferență de kilometri, ci și una de memorie.

Mitteleuropa era cândva numele acestei memorii. Nu un teritoriu, ci o stare de spirit.

Era lumea cafenelei în care fumatul pipei, a trabucului și ziarul de dimineață contau. Lumea funcționarului care respecta formularul chiar și atunci când îl detesta. Lumea orașelor construite în jurul pieței centrale, al teatrului și al universității. Lumea în care imperiul dispăruse, dar obiceiurile lui continuau să trăiască.

De aceea Clujul, Timișoara, Oradea sau Sibiu au părut adesea mai aproape de Viena decât de propriile lor periferii.

Nu prin bogăție, ci prin reflexe. Prin felul în care oamenii se raportau la spațiul public, la școală, la administrație, la cultură.

Mă întreb dacă mai există astăzi această Mitteleuropă.

Cafenelele au rămas, dar înăuntru nu se mai fumează, iar oamenii stau cu ochii în telefoane. Gările au fost renovate, însă nimeni nu mai are răbdarea trenurilor de altădată. Piețele centrale sunt pline de turiști care cumpără aceleași suveniruri pe care le găsești de la Cracovia până la Barcelona.

Privesc continentul asemenea unui medic care ascultă inima unui pacient. Pulsul există. Respirația există. Reflexele funcționează. Numai că în spatele tuturor acestor semne de viață se simte o oboseală profundă. Nu oboseala trupului, ci oboseala sufletului.

Aceasta este adevărata lecție a călătoriilor lui Michael Portillo. Nu că Europa ar muri. Civilizațiile mor rar și lent. Mai degrabă că Europa riscă să uite povestea care a făcut-o Europa. Iar atunci când un om sau un continent uită povestea care îl ține laolaltă, începe să semene cu un trup care continuă să trăiască multă vreme după ce și-a pierdut visul.  Sau, mai bine spus, visul s-a transformat în coșmar. Iar acest coșmar poartă numele neomarxist al Ursulei Van der Leyen și a tuturor acestor indivizi care au mutilat Europa…

Această imagine a lui Portillo — fost ministru al apărării, umblând prin gări cu Bradshaw-ul din 1913 sub braț — are ceva simbolic în sine: un om al puterii care caută, printre șine și orașe, nu viitorul Europei, ci memoria ei.

Vechea Mitteleuropă a murit nu sub loviturile războaielor și nici sub comunism. A murit în momentul în care ”oamenii de loc” au fost înlocuiți de ”oamenii de aeroport”.

Pentru că Mitteleuropa era, înainte de toate, o civilizație a apartenenței. Oamenii știau cui aparțin, din ce oraș vin, în ce tradiție se înscriu și de ce clopot bate la amiază în piața lor.

Omul nou nu mai aparține unui oraș. El locuiește în aceeași rețea globală fie că se află la Viena, Cluj sau Dublin. Pentru el, aeroportul este mai familiar decât gara, iar lounge-ul mai familiar decât cafeneaua.

Cred că Huntington ar trebui rescris astăzi. Europa nu se mai termină la Carpați. După cum nici Mitteleuropa nu mai începe la Viena.

Noua frontieră trece prin fiecare oraș și prin fiecare om.

De o parte se află cei care mai locuiesc într-un loc.

De cealaltă, cei care trăiesc doar în tranzit.

P.S.

Am vrut să fac o scurtă referire și la dna Țoiu, care a participat  la Summitul Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP), desfășurat la Sofia, unde România a preluat oficial președinția organizației pentru perioada 1 iulie 2026 – 30 iunie 2027. ”Șefa diplomației române” a susținut continuarea extinderii Uniunii Europene și consolidarea cooperării regionale…

Nu mai fac nici un comentariu. Mi-e scîrbă.